Pornind de la tenis

Contre-jour

Simona Halep a făcut, prin superbul său joc de tenis, încununat cu disputarea unei finale la Roland Garros, ca în România și în R. Moldova iubitorii de sport să nu vorbească doar despre fotbal. Sigur, fotbalul e un sport popular, accesibil, uneori spectaculos, dar, din păcate, de la victoria echipei Steaua în Cupa Campionilor (1986) și accederea echipei naționale, conduse de Gheorghe Hagi, în sferturile Cupei Mondiale din Statele Unite (1994) fotbalul românesc n-a mai înregistrat nicio performanță. Și nici nu este de mirare de vreme ce, judecând după ultimele evenimente de răsunet în branșă, jumătate dintre oamenii care au diriguit fotbalul românesc în acest moment sunt în închisoare, iar cealaltă jumătate își așteaptă rândul (o catastrofă, s-ar zice, pentru „sportul rege” de peste Prut, în schimb o „bilă albă” pentru justiția română!).

Oricât ne-am bucura pentru Simona Halep, succesul ei este unul individual și n-ar fi corect să-l supralicităm pe latură patriotică. Deși agitația din ultimele zile este de înțeles, pentru că de mult n-am mai avut rezultate notabile în acest sport. Locul 3 în clasamentul WTA pe care a urcat Simona Halep, începând cu această săptămână, este cea mai bună clasare din istoria tenisului feminin românesc.

Mă gândesc că spectaculosul traseu al Simonei Halep ar putea declanșa o mișcare de emulație, ar putea schimba mentalitățile și, în special, atitudinea față de „sportul alb” în România. Un sport frumos, nobil, în care se aventurează mii de tineri, dintre care însă reușesc să se afirme doar câțiva. Și șansa ca să mai apară un talent de valoarea Simonei Halep ar crește exponențial, dacă baza de selecție ar fi mai mare. Vom avea, cu siguranță, mai mulți campioni și campioane atunci când sprijinul acordat, la nivel național, școlilor de tenis va fi mai generos. Pentru că nu poți să lași creșterea și educația unui talent de anvergura Simonei Halep doar în grija părinților: sunt costuri foarte mari și nu oricine și le permite. De zeci de ani se constată același lucru: avem juniori cu rezultate promițătoare, uneori chiar foarte bune (câștigători la Roland Garros și Wimbledon la grupa lor de vârstă), dar care nu reușesc să se afirme în circuitele de tenis la adulți. Una din cauze este faptul că acești copii și familiile lor nu au bani pentru acoperirea plăților necesare participării la turnee, acolo unde se câștigă experiență de joc și puncte pentru un loc cât mai sus în clasamentele internaționale.

Finala cu Maria Șarapova a fost una dintre cele mai frumoase și mai disputate pe zgura de la Roland Garros în ultimul deceniu. Șarapova a fost mai bună, până la urmă, dar meritul pentru calitatea deosebită a acestui meci, de un nivel tehnic excepțional, elogiat de presă și de toți specialiștii tenisului, îi aparține deopotrivă Simonei Halep. Sigur că ne-am fi dorit ca Simona să-și fi fructificat mai hotărât calitățile (trebuie ridicat procentajul primului serviciu!) și să fi speculat greșelile rusoaicei, comise destule pe parcursul unui meci, dar deocamdată atâta a reușit.

Competițiile de tenis nu se încheie cu un turneu de Grand Slam – abia îți tragi sufletul și vine un altul. Peste două săptămâni începe Wimbledonul. E o cursă lungă și ceea ce nu ai realizat pe zgura de la Paris, poți să izbutești la Londra. Iar românca noastră joacă destul de bine și pe terenurile de iarbă.

Performanța Simonei Halep – dincolo de patetismul frazelor și de pasiunea noastră reală pentru tenis – este una tonică, eclatantă și cumva… răzbunătoare simbolic. Simona a reușit în doar două săptămâni de prestații excelente, pline de farmec și talent, să ofere publicului francez și lumii întregi o altă imagine a României. Nu sunt vorbe goale că sportul de performanță este un excelent ambasador, exercită o diplomație populară mai eficientă și mai directă decât sutele de angajați din ambasadele noastre timorate și prost plătite, care sunt obligate, de cele mai multe ori, să reacționeze și să medieze în numeroasele cazuri când compatrioți de-ai noștri, disperați, certați cu legea, comit infracțiuni în țările de reședință.

România rămâne aceeași și după frumosul tenis al Simonei Halep. Am trăit cu pasiune victoriile sale și am întâmpinat cu melancolie finala pierdută la mare luptă, pentru că pe fundalul știrilor proaste, al scandalului politic, al corupției și incompetenței din țară aveai nevoie instinctiv de o veste bună, de un model luminos, de un român care reușește, încăpățânându-se să contrazică o întreagă mitologie națională a înfrângerii și resemnării…

M-a bucurat foarte mult în aceste două săptămâni de Roland Garros, ca vechi suporter de tenis (i-am admirat la vremea lor și pe Björn Borg, Ilie Năstase, Jimmy Connors, John McEnroe, Ivan Lendl, Stefan Edberg, Pete Sampras, Andre Agassi, Chris Evert, Martina Navratilova, Steffi Graf ș.a.), că am auzit mulți oameni vorbind cu mare admirație și interes pentru Simona Halep și pentru România. În Basarabia, confruntările sportive româno-ruse au o semnificație aparte și de fiecare dată se lasă cu interpretări politice. Este o metaforă a unei rivalități istorice, pe care unii o exagerează, fatalmente, traducând (totuși!) un meci jucat de două sportive într-o confruntare geopolitică. De pildă, acum, după finala cu Șarapova de la Roland Garros, între numeroase reacții am auzit o butadă cam idioată a unui comentator prea exaltat: „Să nu uităm că Simona s-a bătut cu un imperiu!”. E o aberație pe linia patriotismului gol, care nu-și avea locul în acest moment, deși, desigur, contextul meta-sportiv îl favorizează.

Tenisul este un sport individual, Simona este o fată din Constanța, din România, și meritul este în primul rând al ei personal și al echipei cu care colaborează. Nu cred că, în finală, pășind pe zgura de pe Philippe Chatrier ea s-a gândit la o revanșă istorică împotriva Rusiei, mai ales că Șarapova e stabilită de mulți ani în Statele Unite și este criticată de ultra-patrioții ruși că nu se identifică suficient de mult cu țara lui Putin.

Pentru a nu trăi dezamăgiri amplificate de interpretări extra-sportive – până la urmă e o competiție, guvernată de fair-play și de condițiile specifice de care se bucură fiecare sportiv – este înțelept să privim lucrurile în dimensiunea lor exactă. Să încercăm să fim la fel de performanți și în politică, și în economie, și în combaterea corupției, în așa fel ca succesul de țară să nu rezide doar în prestația oricât de meritorie a unui sportiv înzestrat. Tenisul este/poate fi oglinda simbolică a virtuților unui popor, dar sportivul, singur, nu poate obtura o realitate națională, mult mai complexă și mai deprimantă.

***

În turneul masculin lucrurile s-au desfășurat după un scenariu cumva previzibil. În finală a triumfat spaniolul Rafael Nadal care l-a învins pe sârbul Novak Djokovic. Este al nouălea titlu la Roland Garros pentru iberic (performanță istorică, greu de atins și de depășit!) și al 14-lea trofeu de Grand Slam. „Rafa” își păstrează locul întâi în clasamentul ATP, dar poziția sa poate fi apărată doar printr-o prestație la fel de convingătoare și la „rasatul” turneu de la Wimbledon.

Caravana tenisului continuă. Să sperăm că vom avea și alte bucurii. Și că pe tabelele marilor confruntări internaționale vom vedea tot mai des trecute numele unor campioni de pe ambele maluri ale Prutului.