Omagiu conducătorului iubit

Contre-jour

Nu l-am găsit inițial pe Nikita Mihalkov în „lista rușinii” a oamenilor de cultură din Rusia care au susținut politica agresivă a lui Vladimir Putin în Ucraina, anexarea Crimeii. Am fost cumva surprins, pentru că agitația neo-imperială din ultimele decenii a lui Mihalkov, mai ales de când Putin s-a instalat la Kremlin, obișnuința sa de a-i critica și persifla pe cei ce se declară democrați și liberali într-o Rusie care „nu acceptă structural, prin tradiție așa ceva”, anti-occidentalismul înfășurat ironic, panslavismul și ortodoxismul său militant, dar și filmul-omagiu despre Putin, „55”, făcut în 2007 – când președintele rus împlinea 55 de ani –, îl recomandau pe Mihalkov printre semnatarii acelui document înjositor pentru niște intelectuali. Însă, la doar câteva zile, dintr-un răspuns al Uniunii Cineaștilor din Rusia, Uniune patriotică, statalistă, condusă de Mihalkov – există, să precizăm, și o altă Uniune a cineaștilor ruși, mai cosmopolită –, trimis confraților ucraineni care ceruseră susținere și solidaritate, am aflat că regizorul și-a urmat idolul și în războiul din Ucraina.

Nicio umbră de critică la adresa lui Putin care tocmai anexase Crimeea, ci doar acuze acide aruncate conducătorilor netrebnici ai Ucrainei, cei care au „furat” și au „trădat” poporul, amăgindu-l cu slogane de tipul: suveranitate, libertate, democrație. Vinovați sunt și americanii, și europenii, pentru că au băgat zâzanie între frați de același sânge. Finalul acestei misive către cineaștii ucraineni e liniștitor și chiar constructiv: noi, rușii, am revenit la noi acasă, ne-am regăsit într-o mare familie. Hai să creăm împreună și să sporim patrimoniul nostru cultural.

Sprijinul pe care Mihalkov i l-a acordat lui Putin în agresiunea acestuia împotriva Ucrainei nu s-a limitat doar la atât. Regizorul „lucrează la detalii” cu publicul spectator pe site-ul său „besogon tv”, unde citește scrisori primite de la diverși cetățeni (toți aceștia aprobă anexarea Crimeii și cer nimicirea „banderoviștilor și fasciștilor” din sud-estul Ucrainei). Mihalkov nu comentează prea mult, doar se declară de acord cu aceste opinii și își îndeamnă publicul să asculte și vocile care spun adevărul, „un adevăr durut”, credibil, subliniază el, de martori care trăiesc pe pielea lor ceea ce simt și scriu.

E aceeași propagandă și intoxicare pe care o fac televiziunile din Rusia, dar într-un stil mai cordial, mai artistic. Iată, de pildă, „un eseu minunat”, ne anunță jubilator Nikita Mihalkov, semnat de scriitorul Zahar Prilepin. Numitul Prilepin e membru al partidului național-bolșevic, în declarații un partid anti-Putin, dar când e vorba de alipirea pământurilor rusești și refacerea URSS-ului, animozitățile acestui partid în raport cu puterea dispar. Scriitorul are o problemă cu intelectualii liberali, democrați, care au semnat un Apel împotriva războiului din Ucraina. E dreptul lor, le concede Prilepin. Dar ei sunt puțini, pe când majoritatea elitei rusești, care n-are complexe de inferioritate față de europeni și, mai ales, poporul rus gândește altfel. După ce termină de citit (pe un ton afectat) eseul „genialului” Prilepin, Mihalkov își permite – nu putea scăpa această ocazie – un comentariu mai lung despre intelectualii democrați și liberali din Rusia. Aceștia nu trebuie prigoniți, condamnați pentru felul cum înțeleg ei să-și iubească țara, observă el ironic, ci trebuie aleși în Dumă pentru a servi acolo ca un revelator. Orice lege respinsă de democrați și de liberali va trebui votată imediat de majoritatea deputaților. Iar tot ce vor aproba, ca fiind bun pentru statul rus, potrivit criteriilor lor, să fie respins fără discuții. Așa să funcționăm.

***

Nikita Mihalkov despre Vladimir Putin într-un interviu televizat cu scriitorul și ziaristul ucrainean Dmitri Gordon (http://bit.ly/1qWyeyV):

- De ce ați făcut acel film, „55”, despre Putin?

- Eu scuip pe cei care îmi reproșează că am făcut acest film. Doamne-Dumnezeule! Eu niciodată n-am urcat la tribuna Mausoleului lui Lenin și n-am cuvântat de la tribuna congreselor, n-am lăudat conducerea țării. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că a apărut, în sfârșit, un om care mi-a redat din nou sentimentul onoarei și demnității, mie și țării mele. Eu îl respect, îl iubesc pe acest om, e colegul meu. Și cine poate, blin, să-mi interzică să spun altor oameni, care se uită în acest moment la televizor, ce să gândesc despre tovarășul meu?

- Și credeți că și ei îl iubesc pe Putin?

- Dar mă c.. eu pe opiniile liberalilor care, cu acest prilej, se vor întreba din nou: chiar așa, să fii atât de aproape de cei de la putere!? (…) N-am nicio mustrare de conștiință.

- Sunteți fascinat de Putin ca om?

- E un om fermecător! Puternic, inteligent, cu o reacție minunată!… Are umor. E un lider adevărat.

- Vă tutuiți cu Putin?

- Când suntem doar noi doi.

***

Îmi amintesc de o discuție cu regretatul Serafim Saka, al cărui roman-fapt, „Pe mine mie redă-mă” (ARC 2013), l-am citit în aceste zile. E o carte curajoasă, disperată, explozivă, polemică, de o subiectivitate grea, trenantă uneori. Cum obișnuia să-mi citească fragmente la care lucra, am ascultat un mic preambul despre clanul „adaptaților sub orice regim” - Mihalkovii. (Acest fragment, și altele pe care le-am citit sau ascultat, lipsesc, din păcate, din sumarul cărții lui Saka. Poate că se vor găsi la o nouă ediție). Mihalkovii nu erau protagoniștii subiectului pe care voia să-l dezvolte, ci doar un pretext, o ilustrație pentru tipul de oameni de acest fel, „pânditori”, conjuncturiști, din lumea intelectuală de la Chișinău. Mihalkov-tatăl, spunea Saka, a scris și a refăcut 3 imnuri sub 3 conducători sovietici și ruși, și toți au fost încântați de talentul lui. De fapt, a scris ca să placă locatarilor de la Kremlin, indiferent cine era acolo, și să fie printre cei invitați la masă. Ca și X.X. al nostru (Saka tocmai se certase, din nou, cu un coleg de generație). „Iar Nikitușka, un regizor bun înainte, are același suflet de sclav ca și tatăl său”.

Cum ar fi dezvoltat Serafim Saka acest subiect acum?