Cultura pe vreme de război

Contre-jour

E aproape înduioșător să vorbești despre cultură pe vreme de război, sau aproape război. Președintele Vladimir Putin afirmă, într-un dialog cu Barack Obama, anticipând lucrurile, că Ucraina s-a scufundat într-o „baie de sânge”. La rândul său, premierul Dmitri Medvedev, un împătimit al twitter-ului, a anunțat că țara vecină, fostă frățească, s-a scufundat într-un „război civil”. Observați acest joc riscant cu timpul verbelor pe care-l fac conducătorii de la Moscova. Conflictele militare se produc sau se vor produce – în această parte de lume – în măsura în care Rusia se hotărăște să le declanșeze, pentru că n-au cum veni din altă parte.

Rusia poartă în aceste vremuri și o bătălie internă, pe frontul cultural și ideologic, pentru că noul URSS, proiectat de Putin, nu trebuie să aibă fisuri. „Locatarul de la Kremlin” știe foarte bine că degeaba pornești un război dacă nu ai grijă, înainte de a cotropi teritorii, să subordonezi mintea propriilor cetățeni. Un proiect de lege, numit „Despre fundamentele politicii de stat în domeniul culturii”, elaborat de un grup de lucru de la ministerul de resort, trasează direcțiile, obligatorii, pe care le va urma noua cultură în Rusia. Teza principală a acestui proiect sună așa:„Rusia nu este Europa”, ceea ce înseamnă că precepte europene și universale precum „pluralism”, „multiculturalism”, „toleranță”, „drepturile omului”, „corectitudine politică” ș.a. sunt declarate nocive, primejdioase pentru unitatea, sănătatea și puritatea culturii ruse. Lepădarea de Europa, în 2014, contrazice, observă mai mulți comentatori, un demers secular al rușilor – încă Ecaterina a II-a, la 1767, proclama Rusia „mare putere europeană”.

Legiuitorii loiali lui Putin vor să rezolve printr-un ucaz o dilemă care îi frământă de secole pe gânditorii ruși, vor să rezume printr-un enunț arbitraro vastă dezbatere care se poartă cam de când a căpătat Rusia conștiință de sine. O aberație mai mare nu se poate imagina: pentru că o identitate nu poate fi decretată, ea se decantează în timp, acumulează influențe, evoluează, nu e un fetus pe care să-l închizi într-un borcan cu formol.

Mă gândesc cu oarecare melancolie și compasiune la scriitorii ruși cu care am dialogat în acești ani, autori traduși și apreciați în Occident, care spuneaumereu că scrisul lor, ca și moștenirea literară din care se revendică, face parte din cultura europeană. Iar reminiscențele „despotice” și „colectiviste” care marchează civilizația rusă sunt explicabile: „ce vreți, încă nu suntem Europa”. Erau pe drum. Ei bine, frământările lor burghez-intelectualiste au căpătat un răspuns sec și definitiv – „Rusia nu este Europa”. Se pot liniști.

Inutil de spus că în spatele acestui „adevăr eliberator” despre identitatea rusă nu se află o revelație mistică, o iluminare pe care au trăit-o conducătorii de la Moscova. E doar meschina și mediocra sete de putere. Cultura europeană, adică tradiția gândirii critice, spiritul cartezian, interogația și dialogul cu celălalt sunt pericole mortale pentru siguranța „kakistocrației” ruse de azi. Când niște oameni sunt deciși să schimbe geografia, cum să mai vii și să le reproșezi ceva, amintindu-le o axiomă cunoscută și verificată în timp – „Statul este în serviciul culturii, nu cultura servește statul”, iar artiștii, creatorii nu pot fi încolonați, nu li se poate ordona să evolueze după niște prescripții cazone.

Aviz și ideologilor moldoveniști de la Chișinău.