Neverosimilul flirt al îmblânzitorului cu maniacul

Prezentul continuu

Îndemnul preşedintelui Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, către UE, de a „restabili relaţiile practice cu Rusia”, au stârnit furori pe mapamond. Unii par şocaţi, alţii, dimpotrivă, încântaţi.

Puterea reunită a UE şi SUA

Cuvintele „Europa ar trebui să trateze Moscova cu mai mult respect şi să lucreze pentru ameliorarea relaţiilor cu Rusia în loc să cedeze dictatelor venite de la Washington”, rostite de înaltul demnitar comunitar în cursul unei vizite la Passau, în sudul Germaniei, au fost interpretate de corespondentul la Bruxelles al unui prestigios ziar de la Bucureşti drept un „discurs al mileniului”. În opinia sa, mesajul preşedintelui Comisiei Europene ar anunţa o etapă nouă în relaţia UE-Rusia, dar şi o resetare majoră a raporturilor de putere pe plan internaţional.

Traian Băsescu, din contra, s-a arătat contrariat de vorbele lui Jean-Claude Juncker. Potrivit fostului preşedinte român, acest mesaj ar însemna să cedăm tot ce se poate ruşilor şi să nu-i lăsăm pe americani să se implice. O astfel de abordare, concluzionează el, a dus la cel de-al Doilea Război Mondial.

Deşi în cele două comentarii pe marginea declaraţiilor de la Passau este un dram de adevăr, ambele conţin şi o doză nepermisă de exagerare. Jean-Claude Juncker nu a propus să dea peste cap parteneriatul strategic cu SUA, după cum insinuează unii, întrucât Europa fără SUA e total lipsită de apărare.

Cred că se urmăreşte altceva. Preşedintele Comisiei Europene caută să crească rolul UE pe plan global. Să-i asigure un spaţiu de manevră mai mare în viitorul Tratat care va pune la punct forţa reunită a Europei şi Statelor Unite.

Nu urmăreşte Juncker nici revenirea la proiectele utopice de odinioară ale Comisiei Prodi privind crearea unui spaţiu comun de libertăţi, securitate şi justiţie cu Rusia. Asta pentru simplul motiv că la Moscova nu există nici libertăţi, nici justiţie independentă, iar securitatea este reprezentată exclusiv de FSB, succesoarea monstruosului KGB, care înăbuşă nemilos orice critică publică la adresa regimului.

Unde mai pui că Jean-Claude Juncker a somat la Passau Moscova să-şi schimbe „masiv” politica. „Modul în care ei (ruşii) au acţionat în Crimeea şi în estul Ucrainei nu este acceptabil”, a subliniat preşedintele CE, referindu-se la anexarea Crimeii de către Rusia şi la implicarea acesteia în conflictul armat dintre forţele guvernamentale şi rebelii proruşi în estul Ucrainei.

Reacţie la năvălirea migranţilor

Declaraţia lui Juncker este de fapt o reacţie la valul de imigranţi cu care se confruntă în ultimul timp Europa. Cum Passau a devenit un punct major de tranzit pentru refugiaţii care încearcă să înceapă o nouă viaţă în Germania, el s-a concentrat asupra eforturilor UE de a face faţă situaţiei create.

La Bruxelles există voci influente care consideră că Washingtonul a gestionat nesatisfăcător criza siriană, iar neimplicarea Europei a complicat lucrurile. În aceste împrejurări, preşedintele Comisiei Europene consideră că bătrânul continent n-ar trebui să fie papagalul SUA şi ar urma să-şi formuleze un discurs propriu asupra provocărilor internaţionale.

Totuşi, unele dintre afirmaţiile lui Juncker de bună seamă ridică semne de întrebare. El critică, de exemplu, o declaraţie prin care Barack Obama cataloga Rusia drept doar „o putere regională”, invocând faptul că lui Putin nu-i plac astfel de vorbe. Ei şi ce dacă nu-i place? Să-i căutăm în coarne?

Unde mai pui că preşedintele american nu a făcut altceva decât să constate o realitate. Rusia, într-adevăr, nu este o putere mondială precum URSS. Şi pe urmă, trebuie de ţinut seama de contextul afirmaţiilor făcute de Obama. El i-a amintit Rusiei că-i o putere regională, nu mondială, îndată după anexarea Crimeii.

Sindromul Chamberlain

Pe de altă parte, declaraţiile preşedintelui Comisiei Europene par să trădeze o recidivare a sindromului Chamberlain. Se creează impresia că Juncker, deşi îşi dă seama ce hram poartă Putin, încearcă să-l îmblânzească pentru a-l determina să se cuminţească.

Exact această iluzie a avut-o notoriul premier britanic, Neville Chamberlain, care, la finele deceniului al treilea al secolului trecut, s-a căznit să-l împace cu tot dinadinsul pe Hitler. S-a întâlnit personal în repetate rânduri cu führerul, a semnat acordul de la Munchen şi s-a întors triumfător la Londra, spunându-le conaţionalilor că le-a adus pace.

Naivitatea lui Chamberlain a costat scump. Hitler a profitat de cedările făcute pentru a ocupa împreună cu URSS Polonia şi a declanşa cel de-al Doilea Război Mondial. Pe aceeaşi greblă pare să fie tentat a călca şi dl Juncker.

„Trebuie să facem eforturi către o relaţie practică cu Rusia. Nu este sexi, dar aşa trebuie facem”. Dacă vrei relaţii practice cu Putin, de ce să nu le ai şi cu Bashar al-Assad? Mai cu seamă că cel de-al doilea este o copie mai mică a celui dintâi.

Într-adevăr, după gustul Occidentului, Kremlinul nu-i deloc sexy. Dar acesta din urmă are în schimb tupeul de maniac în toată legea care nu ezită să violeze hotarele unui stat independent. Preşedintele rus este obsedat de ideea fixă a refacerii imperiului căruia vrea să-i redea măreţia de altădată. Dacă UE acceptă flirtul cu Putin, nu doar Ucraina sau Siria, Europa riscă să fie atacată.

Puţin probabil să se expună şi să rişte UE, oricât de mulţi bolnavi de sindromul Chamberlain ar fi la vârful ei. Instinctul autoconservării şi lecţiile istoriei o vor ajuta să fie prudentă şi să nu mai bage capul în gura ursului.

De aceea, declaraţiile lui Juncker nu anunţă o recalibrare capitală a relaţiilor UE cu Moscova. Nimeni la Bucureşti sau Chişinău nu trebuie să-şi facă iluzii în această privinţă.

Ca să înceapă o eră nouă a comunicării Europei cu Moscova, urmează mai întâi să se schimbe Rusia. O atare posibilitate ar putea să apară mai târziu, în epoca post-Putin.