Întrebările nepoliticoase ale sfârşitului de an

Prezentul continuu

Anul ce s-a scurs, pe care mass-media l-a catalogat deja ca fiind ratat, se încheie sub semnul întrebărilor. Unele neliniştitoare, altele chinuitoare.

Cât se va zbate statul în agonie?

Parcă ar fi o poveste urâtă fără sfârşit acest 2015. Un film fără un deznodământ lămuritor, al cărui final este lăsat la imaginaţia fiecăruia.

Ce fel de guvern va fi instalat la anul? Se va putea evita colapsul economic? Ce soartă politică va avea Ion Sturza? Ce se va întâmpla cu proiectul Maia Sandu? Ce surprize ne mai pregăteşte Vlad Plahotniuc? Cât se va zbate Republica Moldova în agonie pe marginea prăpastiei, despre care încă în septembrie scria în New York Times Thorbjørn Jagland, secretarul general al Consiliului Europei?

Din avalanşa acestor şi altor întrebări pe care şi le pune azi lumea, am ales două. Stărui asupra lor, întrucât ne-au sărit în faţă chiar în cursul ultimei săptămâni a anului.

Complice sau victimă?

Prima dintre ele este dacă Vladimir Voronin este victimă sau complice la despuierea umilitoare a propriului partid? Nu-i vorba de o interogaţie retorică, după cum s-ar părea la prima vedere.

Dimpotrivă. Întrebarea este pe cât de nepoliticoasă, pe atât de vitală pentru înţelegerea momentului politic pe care îl trăim cu toţii.

Am urmărit luni seara la TV un Voronin mai spăşit şi resemnat ca oricând. Invitat la o emisiune să comenteze exodul de deputaţi din PCRM spre PDM, liderul comunist nu a tunat şi nu a fulgerat, după cum îi este feleşagul.

Deşi i-a numit pe transfugi trădători, sugerând chiar că unii dintre ei fuseseră şantajaţi cu familia, fostul preşedinte s-a exprimat cu maximă prudenţă, parcă fiindu-i frică să nu întreacă măsura. Să nu-l ia gura pe dinainte.

De unde şi concluzia că destrămarea Partidului Comuniştilor s-a făcut nu fără ştirea lui. Unde mai pui că printre pretinşii trădători se numără chiar nepotul său, Artur Reşetnicov, care, potrivit unor observatori politici, era pregătit pentru rolul de succesor al liderului.

Şi cu toate acestea, Voronin pare să fie mai mult victimă decât complice. Deşi a ştiut, după toate probabilităţile, că se pune la cale zdrenţuirea fracţiunii sale parlamentare, el nu a avut puterea să se opună.

Se vede că Vlad Plahotniuc îl are la mână cu tot cu partid. Tocmai de aceea, fostul preşedinte al republicii din când în când amintea opiniei publice că fuziunea dintre PDM şi PCRM este posibilă.

Numai că în a doua jumătate a lunii decembrie oligarhul s-a văzut silit să se mişte mai repede sub presiunea evenimentelor scăpate de sub control. Pentru a-şi salva sistemul cleptocratic în care el deţine toate sforile, a mimat crearea unei noi entităţi politice menite să lovească două ţinte dintr-un foc.

Pe de o parte, aşa-zisa „Platforma Social-Democrată” urma să justifice pretenţiile PDM la funcţia de prim-ministru. Pe de alta, revopsirea celor 14 deputaţi PCRM din roşu-sângeriu în roşu-trandafiriu trebuia să se constituie într-un alibi pentru Iurie Leancă şi Mihai Ghimpu, somaţi să voteze o coaliţie fără PLDM, dar cu foşti comunişti convertiţi de urgenţă la social-democraţie.

Teatrul lui Plahotniuc dădea reprezentaţii cu păpuşi în scenă. Însuşi Păpuşarul s-a văzut nevoit să iasă la rampă ca să anunţe, înainte de evadarea celor 14, revenirea sa în politică.

Atâta doar că lui Voronin i s-a atribuit în acest spectacol montat în mare grabă un rol înjositor de terchea-berchea de care cineva şi-a şters picioarele. El a fost obligat să joace propria sa pensionare în caz de invaliditate (politică) subită.

Nu e de mirare că liderul PCRM pare strivit. Cui i-ar plăcea, de bună seamă, să ajungă o cârpă în bâlciul statului captiv? E ca şi cum ar fi silit acum să se tăvălească în praful străzii pentru a demonstra că a rămas fără puteri după ce fusese îmbrâncit de proprii tovarăşi de drum.

De ce refuză Maia Sandu Platforma DA?

Cea de-a două întrebare pe care o pune lumea în ultimele zile ale lui 2015 este de ce Maia Sandu refuză oferta partidului Platforma Demnitate şi Adevăr. De ce se ţine morţiş să creeze o altă formaţiune politică, chit că acest drum e destul de lung şi istovitor?

Ea însăşi consideră că vrea un partid de tip nou, format de jos în sus, în urma implicării cetăţeneşti pe principiile democratice ale dezbaterilor libere. Această explicaţie se constituie din start într-un reproş Platformei DA care, deşi afirmată pe valul protestelor, nu este considerată o emanaţie populară, ci o creatură încropită de sus de anumiţi activişti.

Ca să nu mai vorbesc de nişte vicii de fond care nu i-au permis nici platformei civice, nici celei politice de mai târziu să fructifice enormul capital de încredere oferit de manifestaţiile miilor de cetăţeni din Piaţa Marii Adunări Naţionale. În mod normal, emulaţia oamenilor care s-au antrenat într-o luptă de durată împotriva sistemului ticăloşit urma să asigure grupului de lideri autoproclamaţi ai protestelor un suport electoral impresionant. N-a fost să fie.

Scheletele din dulap ale unor fruntaşi ai Platformei DA, firele pe care îi leagă de o altă tabără a unor oligarhi marginalizaţi, au împiedicat transformarea ei într-o mişcare efectiv viguroasă, capabilă să coaguleze forţele ce optează pentru înnoirea clasei politice ca o condiţie sine qua non a eliberării statului din captivitatea oligarhică. În ciuda unei simpatii cvasigenerale faţă de protestele din centrul Chişinăului, PDA nu a izbutit să aducă în mijlocul ei reprezentaţi de marcă ai societăţii civile şi vieţii culturale.

Ultimele evoluţii demonstrează că lupta contra cleptocraţiei învechite în rele are o bază socială largă. Însă potenţialii lideri ai mişcării populare anticorupţie (Ion Sturza, Maia Sandu ş.a.) înclină să se îndrepte spre proiecte noi, altele decât Platforma DA. Acest fapt ar trebui să fie o lecţie pentru toţi cei care vor să obţină o schimbare în bine cu metode vechi, perimate şi depăşite de timp.