De la protest la isterie

Prezentul continuu // Politicienii din Occident demisionează la primul insucces

Priviţi de jur-împrejur ce se întâmplă şi veţi vedea că suntem cu toţii în mijlocul unui spectacol fantasmagoric. Un fost demnitar corupt ajuns astăzi în solda Kremlinului şi un guraliv gangster de cartier îşi adjudecă rolul de lideri ai cruciadei pentru eliberarea statului din captivitatea oligarhică.

Decoruri kafkiene

Suflarea protestară pe de o parte, guvernarea şi justiţia pe de alta urmăresc înmărmurite şi aproape impasibile scene parcă desprinse din opera kafkiană. Parvenitul Igor Dodon invocă valorile creştine pentru a-şi justifica tentativele nesăbuite de destabilizare a statului. Interlopul Renato Usatîi şantajează preşedintele republicii şi se laudă cu munca-i discretă de corupere a deputaţilor majorităţii parlamentare.

În acelaşi timp, Vlad Plahotniuc ne ameninţă cu alegeri anticipate. Vlad Filat ne previne că vin ruşii să îngroape cauza europeană. Iurie Leancă îi propune lui Ion Sturza rolul de idol (sic!) în formaţiunea sa politică. Mihai Ghimpu ne zăpăceşte exact când ne era lumea mai dragă, anunţând că împrumutul românesc nu poate fi accesat.

Din senin pică nişte sondaje pe cât de suspecte, pe atât de obscure care ne vestesc apropierea unui viitor post-apocaliptic. Parcă vrăjiţi de absurdităţile din jur, până şi analiştii onorabili încep să se împace cu iminenţa prăbuşirii actualei puteri şi, deci, cu ideea unui scrutin legislativ fortuit.

O nevroză generalizată

Toate acestea sunt semnele unei nevroze colective. Protestele localizate preponderent în faţa sediilor Guvernului sau Parlamentului intră în faza isteriei generalizate.

Cazul Anei O., descris de Freud, ilustrează perfect psihoza abătută peste societatea noastră. Istericale sunt nu doar plânsul în hohote al femeilor sau urletul neîncetat al copiilor. Boala nu-i nici feminină şi nici infantilă. Există bărbaţi care tac sau par calmi şi sunt la fel de isterici.

Dispariţia ciudată din spaţiul public, de exemplu, a lui Marian Lupu care de mult nu mai suflă o vorbă, pare să fie de asemenea o criză de nervi. Un acces de isterie.

Ca şi lipsa de reacţie a puterii. Ca şi resemnarea ei în faţa unei posibile revanşe a stângii radicale. Ca şi incapacitatea guvernanţilor de a ceda şi a se schimba.

Istericii, considera neurologul francez Charcot, sunt încercaţi de melancolii profunde şi nu le mai pasă de nimic chiar în momentul în care este stringentă nevoie să acţioneze. Aşa reacţionează adesea victima în faţa violatorului brutal.

Cum se vindecă isteria?

Or, a opri această degradare halucinantă este simplu. Cei care au guvernat sau au condus instituţii-cheie până acum şi au dezamăgit crunt şi poporul, şi partenerii externi, trebuie să demisioneze. Cu excepţia preşedintelui republicii care este un factor de stabilitate şi a Guvernului care trebuie lăsat să-şi facă treaba.

Oricine, până şi cel mai bun, poate greşi. Dar, dacă are măcar un strop de onestitate şi responsabilitate, se dă la o parte. Se pocăieşte şi renunţă, punând interesele generale mai presus decât cele personale. Numai astfel poate fi resetată dreapta europeană la Chişinău.

Politicienii din Occident demisionează la primul insucces. Liderul laburist din Marea Britanie, Ed Miliband, n-a fostsuspectat niciodată de corupţie sau de complicitate la jefuirea băncilor. El s-a retras însă din post îndată după înfrângerea partidului său în alegeri.

Şi în România politicienii au învăţat să plece la timp. Crin Antonescu, liderul PNL, bunăoară, a demisionat după ce a obţinut în scrutinul pentru Parlamentul European un rezultat sub aşteptări şi astfel a deschis calea pentru reînnoirea partidului său.

Isteria se vindecă uşor. Trebuie doar să-ţi recapeţi realismul şi spiritul autocritic.

Nu aşteptaţi să vadă lumea cum daţi din mână ca pucistul sovietic Ianaev la conferinţa GKCP-ului sau ca Ceauşescu în balconul CC-ului, ambii căutând cu disperare să-şi înfrâneze tremurul. Nu trageţi de timp, deoarece riscaţi să fiţi pescuiți din groapă ca Saddam Hussein care, fiind prins din ascunzătoare, nu reuşea să-şi stăpânească senzaţia de jenă.