De ce s-a răzvrătit şi de ce a eşuat armata turcă?

Prezentul continuu

Autoritarul preşedinte turc Recep Tayyip Erdogan, care acum câtva timp impusese adoptarea unor legi extrem de restrictive privind controlul internetului, s-a salvat vineri seara datorită reţelelor sociale.

Skype-ul care i-a redat puterea

La câteva ore de la declanşarea loviturii de stat, şeful statului a postat mai întâi un mesaj pe Twitter prin care a anunţat că este viu, sănătos şi în siguranţă. Mai apoi, a reuşit, pe Skype, să ia legătura cu televiziunea CNN şi să le ceară turcilor să iasă în stradă pentru a apăra guvernul legitim.

Apelul transmis prin internet de liderul de la Ankara nu este, fireşte, singura cauză a eşuării tentativei militare de răsturnare a guvernului. Dar acesta, oricum ai da, a jucat un rol crucial în înfrângerea puciştilor.

Anume după ce Erdogan şi-a îndemnat concetăţenii să se opună loviturii de stat, mii de turci au ieşit afară din casele lor. Puhoaie de oameni au manifestat împotriva rebeliunii, iar unităţile militare fidele guvernului s-au pus în mişcare şi au trecut la contraatac. Acesta a fost începutul sfârşitului.

Totuşi, factorii care au condus până la urmă la înfrângerea militarilor răzvrătiţi sunt multipli. Ne vom opri asupra lor ceva mai la vale.

De strajă laicităţii şi europenizării

Haideţi să vedem mai întâi de ce s-a răsculat armata. Forţele militare ale Turciei, precum se ştie, de la Ataturk încoace, au stat de strajă secularizării şi europenizării Turciei. De-a lungul timpului, aceasta a dejucat mai multe încercări ale unor politicieni cu viziuni fundamentaliste de a islamiza instituţiile statului.

Până în 1997, în Turcia au fost săvârşite patru lovituri de stat. Cea dintâi a avut loc 27 mai 1960, când militarii au înlăturat de la putere guvernul lui Adnan Menderes. Prim-ministrul fusese capturat şi executat. Ultima s-a produs în ziua de 8 februarie 1997, când armata a forţat demisia premierului islamist Necmettin Erbakan.

Odată cu venirea în 2003 la putere a lui Erdogan, mai întâi ca premier, iar apoi ca preşedinte, în Turcia a început o erodare periculoasă a statului laic şi a instituţiilor democratice. Ţara s-a îndreptat spre o islamizare latentă, dar implacabilă. S-a ajuns până într-acolo încât Ankara, în pofida retoricii antiteroriste, prin tranzacţii ilicite cu petrol, a devenit complicele Statului Islamic.

Capac la toate a pus renunţarea la forma parlamentară de guvernământ în favoarea celei prezidenţiale, ceea ce a condus la înăsprirea regimului şi încălcarea vădită a drepturilor omului. Ţara alunecă rapid pe toboganul autoritarismului şi islamizării, fapt supus criticii de Uniunea Europeană şi SUA.

Nu e de mirare că, în aceste împrejurări, armata a încercat înlăturarea lui Erdogan de la putere. Acest lucru era de aşteptat.

O conspiraţie în numele democraţiei

La o privire sumară, lovitura de stat fusese pregătită temeinic. Armata a ocupat sediile Casei Guvernului, partidului de guvernământ, Televiziunii Publice. Aviaţia a bombardat sediile Parlamentului şi Serviciului Secret, rămas fidel guvernului. A cucerit Aeroportul Ataturk şi podurile peste Bosfor.

Militarii au constituit Consiliul Păcii care a preluat puterea de stat pentru a apăra statul laic şi drepturile omului. S-a promis adoptarea cât mai grabnică a unei noi constituţii şi desfăşurarea, în baza ei, a alegerilor parlamentare.

Or, pe la miezul nopţii s-a văzut că undeva scârţâie ceva. Mulţimile care au dat buzna pe bulevardele Ankarei şi Istanbulului s-au constituit într-o surpriză pe care puciştii nu au putut-o digera. Ei au început să piardă teren şi până la urmă s-au văzut siliţi să-şi recunoască înfrângerea.

De ce a dat chix conspiraţia unei armate care până acum nu a dat greş niciodată? Iată câteva cauze ale înfrângerii care mi se par esenţiale.

Cauzele înfrângerii

Prima. Rebelii nu au izbutit arestarea preşedintelui şi premierului, condiţie indispensabilă a succesului unei lovituri de stat. Erdogan, care se afla în vacanţă într-o staţiune din Marea Egee, în primele clipe ale puciului a fost urcat de paza sa în avionul prezidenţial care a părăsit spaţiul aerian al Turciei. Premierul, Binali Yildirim, deşi era în ţară, de asemenea nu a putut fi reperat de rebeli.

A doua. Lovitura de stat a fost iniţiată de o singură facţiune a forţelor armate, condusă de generalii Ali Osman Gürcan şi Muharrem Kose, nu s-a bucurat de susţinerea întregii armate. Faptul este explicabil. Numărul militarilor devotaţi principiilor lui Ataturk s-a redus drastic în ultimii ani în urma represaliilor dezlănţuite de Erdogan. Zeci de ofiţeri şi generali turci putrezesc astăzi în închisori, după ce fuseseră judecaţi şi condamnaţi de o justiţie angajată politic.

A treia. Serviciile secrete şi poliţia, consolidate şi islamizate în ultimii ani, s-au opus vehement puciului, izbutind să dea peste cap multe din planurile militarilor.

A patra. Autorii loviturii de stat au uitat, se pare, că trăiesc într-o realitate nouă a tehnologiilor informaţionale revoluţionare. Internetul i-a lipsit pe militari de factorul surprizei, de discreţia acţiunilor pe care le-au întreprins. Ca să nu mai vorbesc de faptul că Erdogan, datorită reţelelor sociale, a reuşit să-şi mobilizeze susţinătorii care au împânzit principalele oraşe ale ţării cu scandări în favoarea regimului său.

A cincea. Militarii nu au prevăzut că populaţia activă urbană, încă mai ieri ataşată idealurilor lui Ataturk, între timp a fost convertită de Erdogan la islamismul politic rigid. În aceste condiţii, sprijinul popular tacit, pe care a contat armata, a lipsit.

Eşecul loviturii de stat din Turcia e mai mult decât un fiasco al armatei turce care îşi pierde astfel şi statutul moral de garant al laicităţii ţării, şi puterea de rezistenţă în faţa provocărilor islamiste. Nu-i exclus să asistăm la încheierea subită şi brutală a epocii chemaliste înlocuite treptat cu un regim musulman cvasiteocratic.

Oricum, ca şi orice lucru în lumea asta, internetul este multifuncţional. Poate fi un generator al libertăţii. Dar totodată şi groparul ei. Depinde pe mâinile cui ajunge.