O mamă bună NU se sacrifică!

sursa: google.ro

Ești mamă, îți iubești enorm copilul și vrei să-i oferi tot ce-i mai bun. Însă un comportament anume este extrem de dăunător atât pentru tine cât și pentru copil sau întreaga familie. Este timpul să demontăm acel mit care spune că „o mamă bună” se sacrifică. Iată de ce.

„O mamă bună” trebuie să se sacrifice pentru copilul ei. De unde această idee care guvernează destul de multe familii?

Ideea că o mamă cu adevărat bună este cea care se sacrifică pentru copilul ei și familie este adânc înrădăcinată în cultura noastră și creează o serie de dinamici relaționale foarte specifice.

În primul rând, această idee promovează mitul mamei supraom: o mamă idealizată, o entitate atotpotentă, care are energie și resurse pentru a rezista în fața adversităților și care funcționează sănătos cu propriile nevoi sacrificate (date la o parte pe termen nedefinit).

Această mamă-eroină ar putea, conform mitului, să se ofere nelimitat în relații, iar copilului său să îi împlinească toate nevoile – din nou, fără a-și lua în considerare propria viață și echilibrul său emoțional.

Bineînțeles, această entitate nu există, iar femeile continuă să aibă nevoi (de care este important să aibă grijă pentru întreținerea propriei sănătăți biologice și psihologice) și după ce devin mame.

De fapt, chiar și din punct de vedere evoluționist, o mamă dispusă să se sacrifice ar putea reprezenta un pericol în sine pentru conservarea speciei.

Bebelușul are nevoie să fie protejat și ținut în siguranță de o mamă disponibilă, sănătoasă, conținătoare, adaptabilă și capabilă de autoreglare emoțională și de reglare în relațiile cu cei din jur, adică de o mamă aflată în contact cu propriile sale nevoi, de care se și îngrijește.

În al doilea rând, imaginea „mamei bune” care suferă și care stă cu suferința sacrificându-se pentru copii este, din păcate, promovată și învățată încă din familia de origine.

Datoria față de mama care se sacrifică, îndurarea adversităților vieții pentru ca altcuiva să-i fie bine, ajung să fie repere pentru fetițele viitoare mame care învață și cresc în contact cu o iubire dureroasă.

În plus, societatea promovează statutul de mamă „eroină”, „puternică” sau „rezistentă”, imagine care se suprapune perfect structurilor de supraviețuire care se activează în contexte solicitante de viață.

Care sunt caracteristicile mamei care se sacrifică?

Sacrificiul de sine este cel mai mare preț pe care cineva îl poate plăti și cauzează, implicit, cea mai mare suferință.

Din păcate însă, suntem obișnuiți să renunțăm la o parte din propriile nevoi încă de mici, așa încât, adeseori, durerea sacrificiului devine mai puțin sesizabilă, mai ales dacă este făcut „pentru o cauză bună”.

Ce se simte, poate fi mai degrabă o frustrare și gânduri legate de „ce ar fi putut fi diferit”. Bineînțeles, sunt multe situații în care chiar este important pentru bebeluș ca mama să aibă capacitatea de a-și amâna împlinirea unei nevoi.

De exemplu, când bebelușul plânge, este important ca mama să îl ia în brațe și să îl liniștească, chiar dacă ei îi e foame în acel moment.

Sănătos însă este ca mama să revină la sine odată împlinită nevoia copilului; în caz contrar, apar consecințe pe termen lung.

Mama care își dă la o parte nevoile, nu doar că își limitează existența la un rol predefinit de standardele altora („o mamă bună” este cea care… versus „o mamă bună” este cea de care are nevoie copilul meu), ci își și ia șansa și dreptul de a se exprima pe sine autentic și de a se dezvolta ca persoană.

Mama care se sacrifică este obișnuită să privească nevoile ierarhizat și să și le compare cu ale altora: ea va spune „nevoile/dorințele lui/ei sunt mai importante decât ale mele” și va acționa în sensul renunțării pe termen lung la ale sale.

În același fel, fiind conștientă de propriile nevoi, ea poate avea tendința să aleagă între ele, considerând că unele sunt mai importante decât altele.

Ce impact are sacrificiul mamei asupra copilului?

În primul rând, copilul va fi în contact cu o mamă nefericită, pe care o va solicita totuși, pentru că acestea îi sunt nevoile firești: să fie disponibilă emoțional pentru el și, în plus, va căuta să îi vadă mamei bucuria de a se afla în relație cu el.

Iar aceste lucruri nu vor fi, din păcate, în totalitate posibile. O persoană care nu își poate regla propriile emoții și nevoi (mai ales una care și le neagă sau care le reprimă), nu are cum să intre în contact cu același tip de nevoi pentru a le conține sau regla.

Practic, fără voie, se creează o zonă de indisponibilitate, iar ceea ce copilul primește de la mama lui va fi atât iubire și dorința de a fi împreună cât și frustrare și indisponibilitate (cauzate de sacrificiu), iar în acest fel relația este alterată.

Un efect foarte important și dureros pentru copil este acela că apare responsabilizarea pentru durerea mamei: fiind mic, el nu este capabil să facă diferența între ce vine de la mamă din relația cu el și ce vine de la mamă ca ființă separată de el.

Iar această responsabilizare se transformă mai târziu în datorie, întreaga identitate a copilului fiind modificată și construită în jurul nevoilor mamei sale.

Practic, ciclul sacrificiului este început de mamă și continuat de copilul care învață să își aplice același tratament. Aceasta este o zonă foarte delicată și dureros de recunoscut și acceptat, însă este important de înțeles și de conștientizat cu adevărat, având în vedere gravitatea și impactul ciclului renunțării la sine asupra sănătății noastre psihice.

Cum este cuplul unei mame care se sacrifică?

În funcție de ce este dispusă mama să sacrifice și pentru ce, cuplul său poate îmbrăca diferite „haine”. Putem vorbi despre mame care își inhibă nevoile pe care înainte și le exprimau în cuplu și care, acum, se identifică exclusiv cu rolul de mamă;

ori mame care acceptă abuzuri din partea partenerului pentru ca cel mic „să aibă un tată”. Fiecare manifestare este diferită, în acord cu istoria și trăsăturile femeii.

Se va păstra însă tendința de a renunța la propriile nevoi și la acceptarea nevoilor celorlalți ca fiind prioritare.

Ce impact are acest tip de mamă asupra copilului devenit adult?

Dacă această atitudine se păstrează pe termen lung, copilul ajuns adult are deja o relație cu mama în care sentimentul de datorie și autoresponsabilizare este prezent și trăit ca normal.

Adeseori, copiii ajunși adulți continuă să-și protejeze părinții, cei conștienți de propriile emoții punând chiar în cuvinte nevoile de a se simți, ei înșiși, vulnerabili și îngrijiți.

Copilul devenit adult va aduce în cuplul său dinamica de iubire pe care o cunoaște. Nu sunt de ignorat totuși capacitățile sănătoase de autoreglare, pe care, cu toții, le conținem, așa încât nu toate cuplurile sunt afectate în egală măsură de dinamicile create în familiile de origine.

Cum să iasă din tipar o mamă care până acum s-a sacrificat pentru copiii ei?

Dacă o mamă realizează că s-a aflat în acest pattern și dorește să-l întrerupă, poate să răsufle pe jumătate ușurată, întrucât o parte importantă a muncii cu sine a fost făcută.

În continuare, este important să învețe să-și ia în considerare propriile nevoi și emoții, pentru ca mai apoi să înceapă să și le împlinească.

În același timp, să le arate și copiilor săi că, de acum, se ia în considerare; astfel, copiii se vor deresponsabiliza pentru ea și se vor responsabiliza pentru ei înșiși, și vor fi cei mai mari susținători ai binelui mamei lor.

Sursa: psychologies.ro