Un fenomen fără nume

Semne diacritice

Aflăm, întâmplător, că Vitalie Marinuță, fost ministru al Apărării, despre care se spunea că și-a dat „demisia de onoare”, s-a răzgândit ulterior și a încercat să-și păstreze portofoliul. Îmi dau demisia de onoare! - spuse el cu aplombul cuvenit în asemenea cazuri, nefiind de acord cu punctul de vedere critic al președintelui Nicolae Timofti, comandantul suprem al Forțelor Armate, asupra activității ministerului pe care îl conducea bravul liberal-reformator, vicepreședinte al PLR. Gestul său era normal, așa procedează un om cu principii în cazul unor divergențe principiale și toată lumea l-a aplaudat, crezând că, în sfârșit, a apărut și la noi o nouă generație de funcționari și politicieni care nu se țin cu dinții de scaun. Acum se dovedește că ne-am grăbit cu concluziile, căci, dându-și demisia în public, dl Marinuță a mers în culisele partidului și a cerut ca liderii PLR să se opună demisiei sale. Stupefiați, colegii săi au refuzat. Și era firesc să refuze. Dacă ai demisionat, demisionează, nu e o tragedie.

Aceasta l-a supărat pe dl Marinuță, l-a rănit profund și, după câteva luni de meditații și suferință în calitate de „simplu cetățean”, el a ajuns la concluzia că tovarășii săi de partid au vândut scaunul său „pe bani grei”. Și a scris aceasta pe Facebook. Ca să știe toată lumea ce a pățit el. Și ca să pară mai credibil, l-a pomenit și pe un alt fost ministru al PLR, căruia partidul i-a retras sprijinul politic. Cui i-au fost vândute scaunele de miniștri, el nu știe, dar e sigur că au fost vândute, căci la noi toate funcțiile sunt „de vânzare”, nu-i așa? Logica sa e „beton” (beton împrumutat, se vede, de la Ghimpu). Un singur lucru nu se leagă: de unde au știut colegii săi cum va reacționa Marinuță la critica lui Timofti? Invitat de ei să dea explicații, fostul ministru a recunoscut că a sărit peste cal, retrăgându-și textul defăimător.

Până la urmă, cu ce ne-am ales noi, alegătorii? Cu nimic. Dl Marinuță, în inocența sa, este o victimă a unei stări generale care nu are încă nume în mediul nostru politic. El a fost luat de valul unui fenomen care seamănă cu o psihoză a victimizării, un fel de paranoia a conjurației și a conspirației generale. Nimic nu e un simplu accident sau o banală întâmplare în lumea politicului nostru. Hazardul, impulsul, sentimentul este exclus, totul e calcul, e scenariu, e „lucrătură”.

Presa fiind avidă de senzațional, libertatea de exprimare fiind înțeleasă la propriu, în sensul „download”-ării, descărcării întregului conținut al minții, fără a-l trece prin filtrele logicii, ale disciplinei de gândire, ale elementarului bun-simț, fără măcar a separa realul de imaginar, certitudinea de îndoieli, cetățenii noștri au parte zilnic de istorii „horror”, care le îngheață sângele în vine, cum a fost, de exemplu, cea a primarului Chișinăului. Un simplu test de alcoolemie, la care a fost supus, e adevărat, într-un mod nu tocmai ceremonios, i-a oferit lui Dorin Chirtoacă prilejul să compare „peripeția” sa cu calvarul deportaților din perioada sovietică. Nici mai mult, nici mai puțin! El a „văzut” în spatele polițiștilor (care merită să fie pedepsiți în mod exemplar) o „mână” verde, care urmărea să-l demită din funcția de primar și să-l împiedice să candideze la alegerile parlamentare și locale (cum?), deși, logic, hărțuirea sa în acel moment nu era nici în interesul ministrului Recean și nici al liderului PLDM, Vlad Filat.

Ana Guțu, scoasă din fire de acuzațiile aberante ale foștilor colegi liberali, în frunte cu Mihai Ghimpu, acuzații și invective care nu mai contenesc de peste un an de zile, începe să le plătească cu aceeași monedă, scriind pe blogul său despre niște apartamente sau case pe care le-ar poseda aceștia într-un cartier luxos al Bucureștiului. Probele? Probe, ca și la Dorin Chirtoacă, ioc. Însă tonalitatea e invers proporțională cu numărul acestora. De altfel, e o crimă cumva să deții apartament la București?

Pericolul e că toată societatea o să se ia după politicienii noștri, care nu-și controlează vorbele și faptele, își permit să spună orice, fiind siguri că nu vor plăti pentru aceasta. Presa le ține isonul și nu mai e mult până vom ajunge cu toții „o apă și-un pământ”, strigând, acuzându-ne reciproc, fără să ne auzim unii pe alții. O casă de nebuni.