Revoluția cea mai potrivită

Semne diacritice

Ce va fi pe 26 august? – mă întreabă un consătean, un activist, cum se mai spune azi, un luptător pentru toate cauzele pierdute. Va fi ce a fost și data trecută (același lucru mă întrebase și înainte de mitingul din 24 iunie), încă un miting de „amploare”, încă un marș victorios care să-i amintească lui Plahotniuc unde se află casa lui, i-am răspuns.

Diferența e că de data aceasta ar putea să dureze ceva mai mult, căci unii pepedeaiști au de gând să nu plece din PMAN până nu le vor fi satisfăcute toate revendicările înaintate data trecută, dar și altele noi, care vor fi strigate la fața locului. Unii vorbesc și despre un „vânt al schimbării” pe care l-ar simți Plahotniuc în ceafă, o aluzie la o posibilă revoluție.

E adevărat, și data trecută au spus că nu vor pleca, dar au plecat, probabil din cauza că numărul protestatarilor nu era suficient de mare, dar de data aceasta, în aproape aceleași condiții, se așteaptă rezultate diferite. Cu un patos enigmatic ni se vorbește despre o „schimbare” enigmatică, radicală, asemănătoare sosirii unui deus ex machina din tragediile grecești.

Condițiile sunt aproape, dar nu chiar aceleași. Se mizează pe un număr mai mare de protestatari, pe care trebuie să-l asigure cetățenii care muncesc în străinătate și care vor veni în vacanță. Dar nu se știe câți dintre ei își vor dedica vacanța democrației din patria lor „de dormit”, nici câte zile și nopți vor petrece în fața clădirilor Parlamentului și Guvernului, rupând din prețioasa lor perioadă de întâlnire cu familia, cu rudele, de rezolvare a unor eventuale probleme personale.

Pe de altă parte, cu toată „disperarea și agonia” lui Plahotniuc, regimul pare mai sigur și mai sfidător ca niciodată, luându-se la harță cu „partenerii de dezvoltare, „vântul schimbării” o fi bătând mai degrabă în capul lui Năstase. Siguranța puterii vine din aparenta apatie a majorității cetățenilor care nu se grăbesc să iasă în stradă și, cu atât mai mult, să stea acolo săptămâni, ca ucrainenii sau ca armenii, de exemplu. „Dictatura” despre care strigă opoziția e matematică superioră, e luptă sterilă la troaca puterii pentru cei care se gândesc doar la supraviețuire. Iar fără ei, opoziția nu are cum convinge poliția și deputații să treacă „de partea poporului”. „Salvatorii” de azi plătesc pentru dezamăgirile provocate de „salvatorii” de ieri, cu care unii dintre cei de azi au fost în relații directe.

Unde sunt intelectualii, unde sunt scriitorii? Lipsa acestora sare în ochi, prezența câtorva dintre ei scoate în evidență absența celorlalți. S-au vândut lui Plahotniuc! – strigă unii. Există însă și alte motivații.

În 1918, scriitorul Leon Donici-Dobronravov a părăsit Petersburgul, întorcându-se la Chișinău, fiindcă nu agrea nici regimul țarist, ca să sară în apărarea acestuia, dar nici pe bolșevici, ca să se înregimenteze de partea lor.

Sigur, păstrând proporțiile, regimul lui Plahotniuc, care a comis crima invalidării alegerilor, nu e de apărat (deși Guvernul Pavel Filip poate fi lăudat pentru unele lucruri), dar nici Andrei Năstase nu îi reprezintă pe intelectuali, nu îi entuziasmează, eufemistic vorbind, prin discursurile sale, chiar dacă se declară dispus să se sacrifice pentru „acest popor”. Doar fiindcă luptă cu oligarhia, un fanfaron, o fostă unealtă oligarhică cu venituri ascunse nu poate fi liderul intelectualității. Filtrele PAS ar fi trebuit să funcționeze și în cazul său, dar, din păcate, Maia Sandu pare să se fi rătăcit printre propriile principii.

Stau în derută și unioniștii, ținuți la distanță de diriguitorii mitingului, fiindcă ar dăuna armoniei sociale multiculturale, ar strica aliajul coeziunii interetnice și civice, ar submina puterea frontului comun împotriva oligarhiei. Deoarece nu renunță la steagurile lor, sunt considerați diversioniști, vânduți „dictatorului”, porecliți „oligarho-unioniști”.

În aceste condiții, parafrazând un vers al unui poet mai vechi, cel mai bun refugiu pentru un cetățean onest este propria conștiință. Și, la urma urmei, dacă dă chix mitingul despre care vorbim, nu a mai rămas mult până la alegeri. De ce atâta consum de energie, de ce atâta efort „revoluționar” steril, dacă votul este revoluția universală, potrivită în toate cazurile.