În apărarea lui Mark Tkaciuk

Semne diacritice

La o săptămână de la plecarea surprinzătoare a deputatului comunist Mark Tkaciuk din Parlament, presa nu a reuşit încă să afle cauza şi nu e clar cum va afecta gestul său enigmatic soarta PCRM. Depunerea mandatului de către cel considerat a fi „eminenţa cenuşie”, ideologul şi păpuşarul PCRM, pare prevestitoare de rău pentru această formaţiune.

Un deputat nu poate părăsi Parlamentul cum ar ieşi din baie, fără să anunţe motivul retragerii pentru cei care l-au delegat, care au crezut jurămintelor sale că le va apăra interesele. În mod normal, Tkaciuk le datorează alegătorilor săi o explicaţie, un „rămas-bun” sau un „la revedere”, un gest care ţine de politeţea politică elementară, de cultura politică. Însă, mai trebuie să mai treacă timp până politicienii noştri vor asimila normele de comportament civilizat.

Fiindcă nici colegii săi nu sunt mai deschişi, operând cu aluzii, cu fraze doar de ei înţelese, din lipsă de informaţie, comentatorii lansează ipoteze din cele mai variate, fac deducţii foarte şubrede, bazate mai mult pe mituri, decât pe ceea ce se ştie cu siguranţă că este în realitate Mark Tkaciuk.

Gurile rele spun că el a fost adus în politica moldovenească de taică-său, jurnalistul Evgheni Tkaciuk, redactor-şef al ziarului „Comunistul”, care i-ar fi cerut lui Voronin să-l includă pe Mark în lista electorală în locul său. Mark s-a făcut remarcat repede, în toamna anului 2001, prin critica virulentă a premierului de atunci Vasile Tarlev. Ca să-i astupe gura, fiindcă nu Tarlev conducea de facto Guvernul, nu el luase deciziile care îi supăraseră pe unii deputaţi comunişti, Voronin a aplicat un procedeu din trecutul său de aparatcik, avansându-l pe autorul criticii, propunându-i lui Tkaciuk funcţia de consilier prezidenţial.

După Plahotniuc, din alte motive, Tkaciuk este probabil cel de-al doilea „geniu rău” al politicii moldoveneşti, lui atribuindu-i-se o influenţă nefastă asupra lui Voronin. Rolul său este exagerat, dacă e să credem unor persoane care au avut ocazia să se afle în anturajul liderului comunist. Deşi din varii motive, demonizarea lui Tkaciuk, în mod paradoxal, îi uneşte pe toţi, rusofili, moldovenişti, statalişti şi unionişti. Unioniştii îi atribuie românofobia agresivă manifestată de liderul comunist şi PCRM, iar rusofilii – eşecul federalizării Republicii Moldova. Valeriu Reniţă, fostul purtător de cuvânt al lui Voronin, suspectează că Tkaciuk ar fi transmis Ambasadei SUA conţinutul secret al Memorandumului Kozak. Corespondenta ziarului „Le Monde” scria, într-o relatare de la Chişinău, pe marginea evenimentelor din 7 aprilie 2009, că Mark Tkaciuk vedea, în spatele celor care atacau sediile Parlamentului şi Preşedinţiei, mâna Moscovei, în pofida faptului că pe „batimantul” Preşedinţiei flutura tricolorul „altui stat”.

Dar lucrurile pot fi privite şi invers: că Tkaciuk realizează cu talent ideile şefului său, că execută în mod conştiincios indicaţiile pe care le primeşte. Lui Voronin, cu pretenţiile sale de „tătuc” al moldovenilor, îi convine ca lumea să-l creadă mai curând influenţat de cineva, decât rău.

Cel mai probabil, pe lângă latura ideologică, lui Tkaciuk îi poate fi atribuită „teatralitatea”, spectacolul din activitatea PCRM. E greu de crezut că este imitatorul sincer al lui Che Guevara sau, cu atât mai mult, că are emoţii la vederea „steagului lui Ştefan cel Mare”, inventat, posibil, tot de el. Acestea şi alte elemente teatrale, pe care le foloseşte pentru atragerea tinerilor, demonstrează nu numai exces de fantezie, dar şi rigurozitate, înclinaţie de a face lucrurile „ca la carte”, ceea ce îl deosebeşte de mulţi alţi politicieni moldoveni. Cu aceeaşi insistenţă, probabil, se ocupă şi de recrutarea cadrelor în PCRM. Oricum, responsabilitatea pentru tot ce se întâmplă în partid îi revine lui Voronin.

Şi ultimatumul din 14 mai pare să aparţină, ca stil, lui Tkaciuk. Ieri, de altfel, s-au împlinit cele două săptămâni acordate preşedintelui Nicolae Timofti pentru a demite Guvernul şi a iniţia un referendum privind semnarea Acordului de Asociere cu UE. Este un act politic teatral, frizând iresponsabilitatea, nebunia, sugerând că comuniştii vor porni să răstoarne puterea cu forţa, dacă preşedintele R. Moldova refuză să se supună dictatului PCRM. Dar el nu poate demite Guvernul, decât doar încălcând Constituţia. Putem presupune că pe Tkaciuk l-a luat valul fanteziei, că artistul l-a învins, sub influenţa evenimentelor din Doneţk şi Luhansk, pe politicianul din el, că a cedat impulsului de a face „artă pentru artă”. Dar unde era capul lui Voronin?