De ce l-a provocat Șalaru pe Ghimpu

Semne diacritice

Până la demisia lui Anatol Șalaru, ministrul Apărării, a rămas doar un singur pas: decretul cu semnătura președintelui Nicolae Timofti. Cu o lună în urmă aceasta părea incredibil, în pofida promisiunilor lui Dodon făcute alegătorilor și finanțatorilor săi de la Moscova, înfuriați de pledoariile și acțiunile lui Șalaru pro-NATO, de declarațiile sale privind pericolul rusesc și trupele ruse aflate ilegal pe teritoriul nostru. Cetatea PL părea inespugnabilă, era de neimaginat că Ghimpu personal va deschide porțile și îl va expulza pe unul din cei mai buni miniștri ai săi, spre deliciul și triumful lui Dodon, Rogozin...

Misterul unui asemenea deznodământ este cu atât mai mare, cu cât Șalaru însuși pare să fie inițiatorul propriei sacrificări. El a pășit pe „eșafod” atunci când a calificat drept „dezastruos” rezultatul obținut de Ghimpu în cursa prezidențială, când a cerut convocarea unui congres al PL în legătură cu eșecul liderului PL în alegeri.

Mai mult, ministrul Apărării și prim-vicepreședintele PL a vorbit despre necesitatea schimbării actualei conduceri a PL, sugerând că Mihai Ghimpu e un lider epuizat și trebuie înlocuit. Șansele de a obține în aceste condiții convocarea congresului erau cam egale cu șansele de a intra în cușca unui leu, a-l călca pe coadă și a ieși nevătămat de acolo.

Reacția lui Ghimpu nu s-a lăsat așteptată: într-o săptămână ofensatorul său a fost exclus din componența Biroului Politic, i s-a retras sprijinul politic ca ministru al Apărării și a fost demis din funcția de prim-vicepreședinte al partidului.

Șalaru nu putea să nu înțeleagă ce face, provocându-l pe președintele PL, care își ia în serios, ca mai toți liderii noștri de partid, misiunea de salvator al națiunii. Exemplul grupului Hadârcă, alcătuit din 7 deputați, care solicitau cam același lucru – convocarea unui congres extraordinar și înlocuirea lui Ghimpu cu nepotul său Dorin Chirtoacă, e prea proaspăt ca să fi fost uitat. Ghimpu nu șovăie atunci când se atentează la scaunul „martirajului” său.

Impresia e că Șalaru a intrat în „cușca” lui Ghimpu intenționat, așteptând să fie demis din toate funcțiile. De ce și-ar fi dorit el aceasta e greu de spus. Însă mișcarea sa ar putea convine Coordonatorului, căci astfel i se dă un „os” președintelui ales și simpatizanților săi, fără vreun impact asupra guvernării, în eventualitatea unor concesii din partea lui Dodon în probleme majore, cum ar fi sistemul de pensii, legea bugetului etc.

De altfel, pentru a nu-l „incomoda” pe Dodon de la bun început, ca el să-și joace rolul pe muchia coabitării (altfel de ce l-ar fi sprijinit Plahotniuc cu televiziunile sale în campania electorală?), pare să fi fost grăbit procesul numirii noului procuror general și deschiderea biroului NATO la Chișinău.

Ca fost ministru al Apărării, care a enervat Kremlinul, victimă a răzbunării lui Ghimpu sau al unei „conjurații” liberalo-socialiste, Șalaru pare pregătit pentru un nou proiect politic care să atragă electoratul PL migrat în recenta campanie electorală spre Maia Sandu. Plahotniuc are nevoie de un PL puternic sau de un înlocuitor al său, căci apariția unui nou PLDM pune în pericol planul său de a transforma PD în „cel mai mare partid”.

De fapt, nu Ghimpu și PL, cu șanse modeste de recuperare a electoratului pierdut, la limita pragului de intrare în Parlament, ci rebela, neîmpăcata Maia Sandu este ținta ultimă a mișcării lui Șalaru. Este o acțiune anticipativă destul de sofisticată, în care lui Ghimpu nu i se oferă decât un rol epizodic, secundar. El l-a jucat cu brio.

Însă reacția sa instinctivă, previzibil de inconștientă, este în detrimentul PL. Retrăgându-i lui Șalaru sprijinul politic, făcându-i pe plac lui Dodon, Ghimpu își taie creanga de sub picioare, se pomenește în situația lui Roșca.