Din ȘAPTE în ȘAPTE ani corpul și mintea trec printr-o SCHIMBARE. Ce desemnează aceste cicluri

sursa: google.ro

Viața are un șablon și e bine să-l înțelegi. Fiziologii spun că, din șapte în șapte ani, corpul și mintea trec printr-o criză de schimbare. La fiecare șapte ani, toate celulele din corp se schimbă, se reînnoiesc. De fapt, dacă trăiești șaptezeci de ani, durata medie de viață, corpul tău moare de zece ori. În fiecare al șaptelea an al vieții, totul se schimbă – este exact ca schimbarea anotimpurilor. În șaptezeci de ani, cercul e complet. El are zece diviziuni.

În realitate, viața omului n-ar trebui să fie împărțită în copilărie, tinerețe și bătrânețe, pentru că din șapte în șapte ani începe o nouă vârstă, se face un pas nou…

În primii șapte ani copilul este autocentrat, de parcă ar fi centrul universului. Toată familia se învârte în jurul lui. Dorințele îi sunt îndeplinite imediat, căci altfel îl apucă pandaliile, țipă, plânge, face urât. El trăiește ca un adevărat împărat – mama, tata îi sunt servitori, toată familia trăiește doar pentru el. Și bineînțeles că el crede că lucrul ăsta e valabil și pentru lumea mai largă. Luna răsare pentru el, soarele răsare pentru el, anotimpurile se schimbă pentru el. Un copil de șapte ani este absolut egoist, mulțumit de sine. Nu are nevoie de nimeni și nimic, se simte complet.

După șapte ani se produce o schimbare. Copilul nu mai e autocentrat; devine excentric, ad literam. Se mișcă spre ceilalți. Ceilalți – prietenii, găștile – devin fenomenul important. Acum nu mai e atât de interesat de sine; e interesat de ceilalți, de lumea mai mare. Începe să cerceteze, vrea să afle tot, pune mii de întrebări, aducându-și părinții la exasperare, devine o pacoste. Îl interesează totul, vrea să știe tot. Omoară un fluture ca să vadă ce are înăuntru, strică o jucărie ca să vadă cum funcționează. Dacă e bărbat, nu-l interesează fetele. Pe fete nu le interesează bărbații. Dacă o fată se joacă cu băieții, e privită ca un băiețoi, ceva nu e în regulă cu ea.

După al paisprezecelea an de viață se deschide o a treia ușă. Pe băieți nu-i mai interesează băieții, pe fete nu le mai interesează fetele. Sunt politicoși, dar lipsiți de interes. De asta prietenia care se leagă intre șapte și paisprezece ani este cea mai adâncă, și nu se va mai dezlega niciodată în viață. Copiii care s-au împrietenit atunci rămân prieteni pe viață, legătura este foarte profundă. Își vor mai face prieteni, dar acei prieteni vor fi mai degrabă cunoștințe; fenomenul acela profund care s-a întâmplat între șapte și paisprezece ani nu se va mai repeta.

După al paisprezecelea an, pe băiat nu-l mai interesează băieții. Dacă totul decurge normal, îl interesează fetele. Acum devine interesat cu adevărat de opusul lui, de adevăratul celălalt.

Al paisprezecelea an este un an revoluționar, important. Sexul devine matur, adolescentul începe să se gândească la sex; fanteziile sexuale încep să domine visele. Bărbatul devine un mare Don Juan, începe să curteze fetele. Apare romantismul, poezia.

La douăzeci și unu de ani, dacă totul decurge normal, și adolescentul nu este forțat de societate să facă ceva care nu este firesc, adolescentul devine tânăr, e interesat mai mult de statutul social decât de iubire. Are ambiții, vrea un Rolls Royce, vrea o casă mare, vrea să fie un om de succes, un Rockefeller, un prim ministru. Ambiția devine preponderentă. Toată preocuparea tânărului se canalizează pe viitor, pe reușită, pe competiție, pe strategia în bătălia pentru poziția socială.

Acum el intră în lumea nebuniei. Piața devine acum lucrul cel mai important. Întreaga lui ființă se îndreaptă spre piață: bani, putere, prestigiu.

De la douăzeci și unu la douăzeci și opt de ani, tânărul duce o viață aventuroasă, are ambiții mari, dorințe mari și luptă prin toate metodele să și le realizeze. La douăzeci și opt de ani, devine conștient de faptul că nu toate dorințele pot fi împlinite. Înțelege mai bine că multe dorințe sunt irealizabile. Acum începe să-l intereseze mai mult siguranța și confortul, și mai puțin aventura și ambițiile. Începe să se așeze. Al douăzeci și optulea an de viață marchează sfârșitul perioadei hippie…

La treizeci și cinci de ani energia vitală atinge punctul omega. Cercul este jumătate complet și energiile intră în declin. Acum, omul nu e interesat numai de siguranță și confort, el devine conservator. Nu numai că nu-l interesează revoluția, ci devine antirevoluționar. Acum este împotriva tuturor schimbărilor, este conformist, conservator. Este împotriva a tot ce e revoluționar, vrea să păstreze status quo, adică starea în care se află lucrurile în momentul de față, și e împotriva oricărei schimbări care ar putea să-i pună în pericol stabilitatea. Este împotriva hippioților, a rebelilor. Acum este cu adevărat un membru de bază al cetății…

La treizeci și cinci de ani, omul face parte din lumea convențională. Începe să creadă în tradiții, în trecut, în Vede, în Coran, în Biblie. Este împotriva schimbării, pentru că orice schimbare îi poate tulbura viața, iar acum are mult de pierdut. E de partea legii, a religiilor, a reglementărilor, a disciplinei și combate anarhismul.

La patruzeci și doi de ani erup tot felul de boli fizice și mentale, căci acum viața e în declin. Energia se îndreaptă spre moarte. Dacă la început energiile erau în urcare și omul devenea tot mai vioi, mai energic, mai puternic, acum se întâmplă exact pe dos – cu fiecare zi omul e tot mai slab. Însă obiceiurile persistă. Dacă acum mănâncă la fel de mult ca la 35 de ani, se îngrașă și încep să apară tot felul de boli – tensiune mare, atacuri de cord, insomnie, ulcere. Toate acestea se întâmplă în preajma vârstei de 42 de ani, care este unul dintre cele mai periculoase puncte. Părul începe să cadă, încărunțește. Viața se transformă în moarte, încetul cu încetul.

În prejma vârstei de 42 de ani religia devine pentru prima dată importantă, pentru că religia este profund preocupată de moarte. Acum moartea se apropie și omul caută refugiul în religie…

La patruzeci și nouă de ani, căutarea a devenit clară. I-au trebuit șapte ani să devină clară. Acum apare hotărârea. Nu te mai interesează ceilalți. Pe bărbați, nu-i mai interesează femeile, pe femei nu le mai interesează bărbații – se instalează menopauza.

Omul nu prea mai are chef de sex. Toată treaba i se pare puțin cam juvenilă, puțin cam imatură… Așa cum la paisprezece ani dorința sexuală apare în mod firesc, la fel de firesc ea se estompează la patruzeci și noua de ani. Trebuie să fie așa, pentru că fiecare ciclu trebuie să se încheie…

Acum omul a întors spatele vieții și ambițiilor, și dorințelor – s-a terminat. El se îndreaptă spre singurătate, spre el însuși. Înainte nu putea fi singur; existau responsabilități de îndeplinit, copii de crescut. Acum copiii sunt adulți, căsătoriți, sunt așezați la casele lor. Nu mai sunt hippioți, trebuie să aibă în jur de 28 de ani. Acum e vremea ca părintele să lase casa în urmă, să se desprindă de problemele lumești, să înceapă să privească spre pădure, să coboare în sine, să devină introvertit, să fie din ce în ce mai înclinat spre meditație și rugăciune.

La vârsta de cincizeci și șase de ani se produce iar o schimbare, o revoluție; acum nu mai e de ajuns ca omul să privească spre pădure, el trebuie să plece în pădure. Viața e pe sfârșite, moartea e tot mai aproape. Dacă la 49 de ani nu mai e interesat de sexul opus, la 56 de ani încep să nu-l mai intereseze ceilalți, indiferent de sex, societatea, formalitățile sociale, formele de înregimentare. S-a terminat cu „socializarea”, cu apartenența la diverse cluburi, organizații sau grupuri. A trăit destul, a învățat destul; acum mulțumește tuturor și părăsește formă de organizare respectivă. Cincizeci și șase de ani este vârsta la care trebuie să devină în mod firesc un singuratic. Trebuie să îmbrățișeze singurătatea, să iasă din societate. E firesc – așa cum a intrat, trebuie să iasă, pentru că dacă n-ar ieși, s-ar sufoca.

La șaizeci și trei de ani redevine copil, este interesat numai de sine. Asta înseamnă meditația – să cobori în tine, ca și cum totul s-a prăbușit și numai tu exiști. Redevine copil, inocent, începe să coboare în sine. I-au mai rămas de trăit numai șapte ani, trebuie să se pregătească de ultimul capitol al vieții. Trebuie să fie gata să părăsească această lume. Ce înseamnă să fii pregătit să ajungi la îngeri? Înseamnă să-ți dai sufletul sărbătorind, fiind fericit, să întâmpini acest proces firesc cu brațele deschise, să fii dornic să mergi la Dumnezeu. Dumnezeu ți-a dat prilejul de a fi și de a învăța, și ai învățat. Acum ai vrea să te odihnești. Acum ai vrea să pleci acasă. Tot ce-a fost până acum a fost sejur. Ai rătăcit pe un tărâm străin, ai trăit cu oameni străini și ai învățat multe. Acum e vremea să te întorci acasă.

La șaptezeci de ani, omul se închide de tot în sine. Nu citește, nu vorbește mult. Este tot mai tăcut, tot mai mult el cu sine, total indiferent la ce se petrece în jurul lui. Încetul cu încetul energia slăbește. La vârsta aceasta este pregătit. Dacă a urmat acest șablon natural, cu nouă luni înainte de a se înălța la ceruri își dă seama și e conștient de asta. Așa cum copilul trebuie să petreacă nouă luni în uterul mamei înainte de a se naște, înainte de a merge la cele veșnice omul trebuie să petreacă nouă luni în sine. Cu nouă luni înainte de venirea inevitabilului, omul intră iarăși în uter, numai că acum uterul nu mai e în mamă, ci în el însuși.

În ultima fază a vieții, cu nouă luni înainte de a-și da sufletul, omul intră în sine, propriul său corp devine uter. El coboară în cel mai tainic altar, unde flacăra arde veșnic, unde se află lumina, unde trăiește Dumnezeu. Acesta e procesul natural.

Pentru acest proces natural nu e nevoie de viitor. Trebuie să trăiești clipa prezentă. Clipa următoare va veni de la sine. Așa cum râul curge și ajunge în ocean, tot așa curgi și tu și ajungi la sfârșit, la ocean…

Când ajungi la șaptezeci de ani, când ești gata să-ți dai sufletul – dacă ai trăit totul așa cum trebuie, în prezent, fără să amâni nimic pentru viitor, fără să visezi la viitor, dacă ai trăit total clipa… indiferent cum a fost ea – cu nouă luni înainte vei deveni conștient de faptul că vei merge la cele drepte…

Ajungerea în ceruri este încununarea, împlinirea. Viața nu sfârșește când sufletul părăsește corpul; de fapt, viața înflorește în acel moment. Însă pentru a cunoaște frumusețea acestui proces trebuie să fi pregătit pentru ea, trebuie să înveți arta de a merge la cele veșnice!

Sursa: frumusetesisuflet.ro