Pilda omului care voia din tot sufletul să SCHIMBE lumea cu versurile lui! Oare a REUȘIT?

Era odată un om bătrân care iubea poveștile. Trăia în sărăcie, dar fără griji, bucurându-se de orice, având mintea mereu plină de visuri și versuri.

Dar lumea din jurul său îi părea cenușie, rea, împietrită la inimă și bolnavă.

Și îl durea…

Într-o dimineață, pe când trecea printr-un parc, îi veni o idee.

„Ce-ar fi dacă le-aș spune oamenilor povești în versuri? Le-aș putea istorisi despre bunătate și iubire; cu siguranță astfel i-aș face mai fericiți”.

Se ridică în picioare pe o bancă și începu să zică povești în gura mare. Bătrâni, femei, copii, zăboviră o clipă pentru a-l asculta, dar apoi se întoarseră la ale lor, continuându-și drumul.

Știind bine că lumea nu se poate schimba într-o zi, nu se descurajă. În ziua următoare se întoarse în același loc și spuse din nou cele mai mișcătoare versuri care puteau ieși din inima sa. Din nou se opriră câțiva oameni, deși mai puțini ca în ziua precedentă. Ba unii chiar râseră de el. Alții îl considerară nebun.

El însă continuă cu multă cutezanță să recite…

Încăpățânat, se întorcea în fiece zi în piață să vorbească lumii, să-i dăruiască poveștile sale în versuri despre iubire. Dar cei care stăteau gură căscă erau tot mai puțini și în curând ajunse să vorbească doar umbrelor trecătorilor grăbiți care abia de se mai apropiau.

Dar nu renunță…

Își dădu seama că nu știa și că nici nu dorea să facă altceva decât să-și istorisească poveștile de suflet, chiar dacă nimeni nu părea interesat de ele. Începu să le istorisească cu ochii închiși, numai pentru că îi plăcea să le asculte, fără să-i pese dacă era sau nu ascultat.

Astfel trecură ani și ani…

Într-o seară de iarnă, de Crăciun, în timp ce istorisea o minunată poveste, simți că îl trage cineva de mâneca. Deschise ochii și văzu un băiețel. Acesta se strâmbă zeflemitor spre el:

„Nu vezi că nu te ascultă nimeni, că nu te-a ascultat nimeni niciodată și că nimeni nu te va asculta vreodată? De ce, te încăpățânezi să îți pierzi așa timpul?”.

„Îmi iubesc semenii”, răspunse el. „De aceea m-am gândit să îi fac fericiți.”

Băiatul râse: „Biet nebun, și au devenit astfel mai fericiți?”.

„Nu știu”, răspunse bătrânul dând din cap.

„Și atunci de ce te încăpățânezi?”, întrebă băiatul cuprins dintr-o dată de milă.

„Voi continua să povestesc și voi povesti în versuri până în ultima mea zi pe pământ. Odată, o făceam pentru a schimba lumea…”.

Tăcu și chipul său se lumină…

Apoi continuă:

„Tocmai acum mi-am dat seama… Practic acum povestesc pentru ca lumea să nu mă schimbe pe mine!”

Sursa: frumusetesisuflet.ro