Copilul tău are o PROBLEMĂ. Nu, nu sunt eu invidioasă, nici rea

sursa: google.ro

Fiecare mamă își iubește copilul – sau, la modul ideal, ar trebui să o facă. Dar ferocitatea cu care apărăm „imaginea” copilului sau a noastră, îi poate face acestuia o defavoare. Mai ales dacă are o problemă pe care noi o ignorăm. Eu am spus unei mame ce am avut de spus și nu din invidie sau răutate.

Din păcate, problema despre care scriu este din familia mea. Părinții mei sunt recăsătoriți, iar noul soț al mamei mele are o fiică, mamă a unui băiețel de opt ani.

Îl știu pe copilaș de când avea trei ani și îmi părea, inițial, extrem de timid și rușinos. Apoi, în timp, am observat că vorbește cu aceeași voce alintată, pocind cuvintele, chiar dacă împlinise șase ani.

Mai târziu, am remarcat că dacă îl întrebi ceva, înainte de a realiza că trebuie să răspundă, repetă întrebarea. Se alintă. Râde. Apoi dă un răspuns tărăgănat. Sau nu răspunde și pleacă. Are opt ani și citește cu dificultate.

Nu este independent, are autonomia sabotată de bunica maternă care la opt ani îi dă de mâncare cu lingurița. Pentru că „îl” iubește. Este copilul perfect al familiei, dar iubirea pe care o primește nu este în interesul lui.

Știu că fiecare copil are propriul ritm de a evolua și trăsături aparte. Nu compar copiii între ei și nici nu critic de felul meu. Deseori, mă abțin să o fac și cu adulții. Mă gândesc că fiecare avem bătăliile noastre și nu ne ajută nimeni care vine cu o critică. Una distructivă.

Dar nu am putut să ignor. Le-am spus doar că nu este ok să îl hrănească fix ca pe bebeluși și că am observat niște deficiențe. În mintea mea, mă gândeam să îl ducă la un logoped. Și așa am stârnit haosul.

Începând cu cine mă cred eu și cât de invidioasă sunt că eu nu am copii și continuând cu „răutatea” de care dau dovadă față de un copil mic pe care „pretind” că îl iubesc… mi-am alienat o parte din familia „întâlnită”.

Dar eu nu sunt de părere că păstrarea aparențelor, băgatul sub preș și ignorarea realității sunt în interesul acestui copil.

Poate are nevoie de ajutor. Cu ce l-ar „traumatiza” să îl ducă la un specialist? Cu ce l-ar face mai puțin valoros sau iubit dacă ei, părinții și bunicii, învață cea mai bună metodă de a îngriji și educa acest copil, în interesul și beneficiul lui? Ce motive ascunse își imaginează că am?

Este adevărat că eu nu am copii. Îmi plac și am lucrat cu ei o vreme, dar natura a făcut în așa fel încât eu să nu am. Poate, dacă va veni timpul și momentul voi înfia. Dacă mă voi simți capabilă să ofer unui copil ceea ce el are nevoie, o voi face.

În rest, mă mulțumesc cu rolurile de mătușă sau nașă. Și iubesc copiii. Chiar sunt de părere că au un potențial imens pe care, de multe ori, noi, adulții, îl stricăm.

Regret că nu pot ajuta acest băiețel și că atenționarea mea a fost primită prost. Dar asta este, nu eu sunt îngrijitorul care îi decide soarta.

Totuși, oricât le-ar plăcea acestor oameni să se joace de-a „ce rea e femeia aceea” (eu), copilul chiar are o problemă. Cu care va rămâne.

Sursa: psychologies.ro