Cazimir Țino // Revizuirea Constituției Republicii Moldova (III)

Sine ira et studio

Continuăm cu ultimul episod din necesarul de articole constituționale ce ar trebui abrogate sau schimbate ori adăugate, după primele două articole expuse anterior. O prevedere esențială a drepturilor omului, prezentă și în Constituția Republicii Moldova, este cea stabilită de art. 24, al.1: dreptul la viață. Aspect cu care toată lumea este de acord, dar care naște dezbateri aprinse asupra definiției sale: ce este viața (din punct de vedere moral, biologic și juridic), de când începe ea (de la concepere sau de la naștere?) și când se sfârșește (ceea ce deschide o altă dezbatere, cea a eutanasiei). Și, mai ales, are dreptul poporul (oricărei țări) să se pronunțe politic asupra acestor chestiuni care țin, mai ales, de bioetică și de morală? Dacă da, de ce ne temem sau evităm referendumuri pe aceste teme, chiar dacă sensibile? Dacă nu, cine și mai ales pe ce criterii stabilește limitele redactării sau revizuirii unei constituții?

Mergând mai departe pe acest fir ajungem și la art. 32: Libertatea opiniei și a exprimării. Deși garantată în principiu în al.1, ea este imediat limitată (nu neapărat în sens negativ) prin prevederile al. 2: Limitele sunt stabilite în funcție de onoarea, demnitatea și dreptul altei persoane la viziune proprie. În viața de zi cu zi, onoarea și demnitatea personală pot intra în coliziune cu dreptul altei persoane la propria viziune. Ceea ce duce la o dezbatere de filosofie juridică fără sfârșit, dat fiind caracterul eminamente subiectiv al tuturor acestor trei termeni. (În diferite regiuni, din diferite epoci, normele morale unanim acceptate au diferit foarte mult. Schimbarea paradigmei civilizaționale pe care o trăim astăzi nu face excepție de la aceste modificări de structură). În același art. 32, alineatul 3 vorbește, printre altele, despre interzicerea și pedepsirea defăimării statului și a poporului. De asemenea, este interzis îndemnul la separatism teritorial. Legiuitorul ar trebui să precizeze absolut clar dacă:

a)Atitudinea unionistă, activitățile sale și propaganda pentru reUnire se încadrează sau nu la „defăimarea statului”, dat fiind că are drept obiectiv, în ultimă instanță, dispariția Republicii Moldova (prin anularea Diktatului Ribbentrop – Molotov, respectiv reUnirea cu România)? Dacă acțiunile unioniste sunt înțelese ca „defăimare a statului”, atunci cam 50% din populație ar trebui pedepsită, dar... Dura lex, sed lex!




b)Prin „defăimarea poporului”, ce popor se înțelege? Defăimarea poporului român, majoritar și autohton în Basarabia? Sau a presupusului ”popor moldovan”, invenție politică de sorginte stalinistă? Desigur, întrebarea este mai mult retorică, devreme ce și Declarația de Independență, și Decizia Curții Constituționale cu privire la Limba română sunt absolut clare în acest sens.

c)În privința definirii termenului de „separatism”, lucrurile sunt și mai neclare: avem, pe de o parte, separatismul rusesc din stânga Nistrului. Condamnat explicit de Codul Penal abia din 18 martie anul acesta! Avem un separatism așa-zis „legal”, dar profund nelegitim și dăunător – este vorba de Legea 344 din 23.12.1994 privind „statutul juridic special” (autonomia, cu posibilități de secesiune) a Găgăuziei. Și mai avem, de facto, și separatismul moldovenist, care dorește menținerea acelei părți din poporul român, trăitoare la stânga Prutului, separată de corpusul principal al națiunii române și de întocmirea sa statală firească, România. Este drept că alineatul 1 al art. 340 indice 1 vorbește de a separa „o parte din teritoriul RM”. Dar în cazul unei interpretări conform literei legii, unionismul nu s-ar încadra aici: acesta nu ar separa „o parte” numai a Basarabiei de RM, ci ar reunifica tot teritoriul RM cu România. Cât despre o interpretare mai largă, în spiritul legii, vezi mai sus, despre separatismul statalist moldovenist.

Interesantă (și contradictorie în practica curentă) este și o prevedere a art. 41 (Libertatea partidelor), prevăzută la al. 4 și care declară drept neconstituționale, printre altele, „partidele care militează împotriva suveranității și independenței” RM. Asta înseamnă că toate partidele declarat unioniste, 10 la număr, plus alte 5 care numără în rândurile lor un important număr de membri și simpatizanți unioniști, ar trebui scoase în afara legii?!? (Partidele declarat sau de facto unioniste merită un studiu aparte, pe care îl vom face în curând).

O prevedere curioasă a Constituției RM, probabil unică și originală în spațiul european, este cea dată de art. 48 (Familia), al. 4: „Copiii sunt obligaţi să aibă grijă de părinţi şi să le acorde ajutor”. Trecem peste accepțiunile foarte vagi a ceea ce poate însemna „grijă” și „ajutor” față de părinți. Sau peste natura împrejurărilor care ar face operabilă o astfel de prevedere. Dincolo de acestea, este de observat că, deși din punct de vedere omenesc, moral, religios, această obligație este una de bun-simț, totuși juridic vorbind este cel puțin atacabilă. Persoana X nu a fost adusă pe lume de către părinții ei Y și Z cu scopul ca aceștia din urmă să fie întreținuți la bătrânețe (deși perioada bătrâneții este și ea doar presupusă, nu determinată explicit). Și o astfel de obligație nici nu poate greva asupra propriei vieți și a propriilor opțiuni de realizare personală a copilului devenit major/matur. Așa încât, oricât de înțeles ar fi o astfel de relație de familie, ea nu poate îmbrăca, în viziunea noastră, forma unei obligații legale.

Prevederile art. 56 al.1, „Devotamentul faţă de ţară este sacru”, este pe cât de sublim, pe atât de greu de impus prin lege. Dat fiind că gradul de apropriere al unui sentiment ține de conștiința personală, intimă și subiectivă a fiecărei persoane, și nu poate fi impusă prin forța coercitivă a statului. Cu alte cuvinte, statul (oricare) te poate îndemna să-ți iubești țara. Dar nu îți poate băga pe gât această iubire, oricât nu i-ar plăcea lui această neputință. Ca să nu mai spunem că „devotamentul” este un termen atât de vag...

Ajungând la lucruri mai concrete, să observăm că art. 60 (Parlamentul) subînțelege în al. 2 forma sa unicamerală, prin cei 101 deputați care îl compun. Așadar, o lungă tradiție a unui corp ponderator, Senatul, creat de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza încă din 1864, nu își găsește locul în întocmirea politică basarabeană. E drept că și comuniștii îl mai desființaseră odată, ilegal, la 17 iunie 1946, în pofida prevederilor Constituției regale de atunci. Dar când s-au poticnit bolșevicii de legalitate?... Adevărul este că, în referendumul din 22 noiembrie 2009 din România, 83,31% din români au optat pentru un parlament unicameral. Nu s-a schimbat nimic din acest punct de vedere. Mai exact, voința poporului a fost pur și simplu ignorată, fără consecințe (deocamdată). Încă o dovadă în plus că avem cu toții același ADN. Asta nu înseamnă că basarabenii nu ar trebui și ei consultați la urne pe această temă.

În sfârșit, să menționăm că în prezent în RM pragul electoral este stabilit la 5% (în principiu, cu excepții). Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a recomandat însă un prag de maximum 3% (Rezoluția 1547 din 18 aprilie 2007, art. 58). Aceasta, pentru ca „să se poată exprima un număr maxim de opinii. Excluderea a numeroase grupuri de persoane de la dreptul de a fi reprezentate este dăunătoare unui sistem democratic”. Asta pentru că este firesc să ținem cont de toate normele unui stat de drept, nu doar de acelea care ne convin pe moment.

Vedem, așadar, câte prevederi din actuala Constituție fie nu mai sunt de actualitate, fie nu se aplică în practică, fie ar trebui amendate și aduse la zi. Ceea ce face să fie mai simplu, mai rapid și mai înțelept redactarea unei Constituții noi, în care principalele prevederi să fie supuse votului popular, prin referendum. Pentru ca politicienii să nu se întoarcă cu fața la popor doar o dată la 4 ani, și atunci doar de formă, acest lucru trebuie să-l impună poporul. De dorit în întregul său, de la dreapta și de la stânga acestui Prut nenorocit, rană sângerândă a neamului nostru.