Cazimir Țino // Lumea liberă și axa răului

Sine ira et studio

La 8 mai 1945, odată cu capitularea Germaniei naziste în fața Aliaților, un nou zid se ridica în Europa. Unul al URSS-ului și al țărilor ocupate de acesta, față de lumea normală a Europei occidentale: cel al Cortinei de Fier care însemna și începutul unei noi confruntări între Lumea liberă și cea ocupată: Războiul Rece. Căderea sistemului de dictatură comunistă de sorginte sovietică își are rădăcinile în 1985, odată cu venirea la putere la Moscova a lui Mihail Gorbaciov cu ale sale politici de Glasnost (transparență) și Perestroika (restructurare). Punctul culminant a fost atins odată cu căderea Zidului Berlinului, la 9 noiembrie 1989, și unificarea celor două State germane (RFG și RDG) la 3 octombrie 1990. Iar momentele finale ale coșmarului ruso-comunist se produceau prin prăbușirea naturală, din interior, a URSS-ului, în seara de Crăciun a anului 1991.

Din 1989/ 1990/ 1991, zorii unei ere noi s-au ivit și au pus stăpânire pe Europa. Dictaturile bolșevice din est s-au prăbușit ca piesele de Domino, o parte din popoarele ocupate de Kremlin și-a recâștigat libertatea și independența, ba unele, precum poporul german, au dat dovadă de viziune și curaj prin reunificare. De atunci și până mai ieri, Europa a trăit perioada cea mai liberă, mai prosperă și mai sigură din toată istoria sa. Nu totul a fost perfect. Au fost și greșeli, și sacrificii, și neșansă pentru unele categorii sociale. Dar, trăgând linie și socotind, continentul nostru nu a avut nicicând parte de o perioadă atât de lungă de pace, prosperitate și dezvoltare. Și de libertate, care merge mână în mână cu un sistem democratic eficient și cu o justiție funcțională. Corolar: acolo unde democrația și justiția scârțâie, nici libertatea nu își găsește o împlinire deplină.

Este aproape o legitate ca în orice comunitate, mare sau mică, formală sau informală, să existe cel puțin un Gică-contra, un idiot care să încerce să strice tot, să fie el mai cu moț. Statele nu fac excepție. Este ceea ce s-a întâmplat și cu Rusia începând cu 2007. Pe 10 februarie 2007, la Conferința de Securitate de la Munchen, Vladimir Putin a ținut un discurs care ar fi trebuit să atragă serios atenția Lumii libere. Acesta a fost punctul de cotitură ce avea să ducă, destul de rapid, la al Doilea Război Rece, urmat de unul fierbinte. Discursul dictatorului de la Kremlin conținea în el semnele și semințele revanșismului de tip mesianic rusesc – cum avea să se dovedească destul de curând. La summitul NATO de la București din aprilie 2008, America a fost în favoarea invitării în Alianță a Ucrainei și Georgiei. S-au opus însă Germania cancelarei Merkel și Franța președintelui Sarkozy. „Deșteaptă” poziționare – avea să se vadă mai târziu. A urmat, din partea Rusiei, încercarea Occidentului: agresiunea împotriva Georgiei din august 2008, ocuparea Crimeii și a Donbasului din 2014, încercarea de anihilare a Ucrainei prin invazia declanșată la 24 februarie 2022. Așa încât pacea, libertatea și prosperitatea sunt astăzi iarăși sub asediu. (Ca notă interesantă, să amintim că serviciile românești cunoșteau foarte bine, în vara lui 2008, că Rusia se pregătește de invazie, iar Europa Occidentală nu va interveni militar de partea Tbilisului. Și cum serviciile îl țineau informat non-stop pe președintele de atunci, Traian Băsescu, acesta l-a informat personal pe Saakașvili asupra riscului unei acțiuni unilaterale în Osetia de Sud. Nici astăzi nu e clar de ce Saakașvili nu l-a crezut pe Băsescu. Ceea ce a urmat, se știe...)

În condițiile instabilității actuale, pe de o parte, și a eșecului „blitzkriegului” rusesc împotmolit teribil și penibil, pe de altă parte, Rusia își caută disperată „tovarăși de drum”. Prefigurând, astfel, o nouă alianță, similară în surprinzător de multe puncte cu Axa hitleristă din anii ’30 – ’40. Astfel încât Kremlinul se însoțește azi cu țări precum China comunistă (există încă și o Chină liberă, în insula Taiwan), cu Coreea de Nord, Iran, Siria, Etiopia sau cu organizații teroriste arabe gen Hamas. Pe principiul că „scopul scuză mijloacele”, Rusia (care, în paranteză fie spus, este în orice fel numai principială nu), nu are nicio jenă în a forța (în cazul câtorva țări din lumea a treia) ori a cerși (în cazul Chinei sau Indiei) înțelegeri economice, sprijin militar sau susținere diplomatică internațională. Să le trecem în revistă rapid:

China este una dintre cele șapte dictaturi comuniste rămase în lume, alături de Coreea de Nord, Vietnam, Laos, Cuba, Nepal și Venezuela. (China liberă este retrasă temporar în insula Taiwan.) Coreea de Nord este, poate, cea mai izolată și mai nenorocită țară din lume (în sensul etimologic al termenului), în care cetățenii săi fac la modul propriu foamea și sunt siliți la aberante manifestări de obediență publică, în ceea ce a devenit o pseudomonarhie abjectă a unei dinastii comuniste (familia Kim). Iranul este un stat teocratic în care mullahii musulmani șiiți impun cu brutalitate o interpretare fundamentalistă a Coranului. Și în care femeile care nu poartă burka riscă lapidarea, iar cei care îndrăznesc să cârtească împotriva regimului mahomedan putrezesc în pușcării, fără judecată. Asta se întâmplă, fără mirare, de când regimul Șahului Mohammad Reza Pahlavi a fost înlăturat prin violență, ilegitim, de către clericii fanatizați în 1979. Siria este un alt stat terorist, în care dictatorul Bashar al-Assad nu a pregetat să-și anihileze proprii cetățeni ce i se opuneau, prin recurs la asasinate în masă cu arme chimice. Ca și tatăl său, dictatorul Hafez al-Assad. Cât despre Etiopia... De la detronarea și asasinarea Împăratului Haile Selassie I de către o bandă de comuniști sprijiniți de sovietici (1974/ 1975) și până astăzi, această țară se zbate în sărăcie, foamete, război civil și dezmembrare (secesiunea Eritreei, în 1991/ 1993).

Aceștia sunt prietenii de azi ai Rusiei. Unii sinceri în naivitățile lor ce frizează prostia, alții doar interesați, alții alunecoși și pândindu-și propriul moment – precum China. Să adăugăm la ceastă „selectă” listă și câteva guverne (aproape) europene, dar care nu trebuie confundate, ca și conduceri vremelnice, cu națiunile pe care temporar le reprezintă. Avem în vedere politicienii care au un cuvânt de spus, azi, la Ankara, Budapesta, Bratislava sau Viena. Și care, conștient sau nu, interesat sau nu, fac de multe ori jocul Moscovei. Acea Moscovă care știe cel mai bine să stăpânească prin dezbinare.

De câteva zile, focul a fost aprins din nou în Israel. Civili nevinovați sunt victime ale terorismului de stat, la fel ca și în Ucraina. Organizația palestiniană teroristă Hamas, susținută de Hezbollahul iranian și cu arme furnizate (și) de Kremlin (dar puse, perfid, pe seama Kievului), năvălește într-un stat străin, Israel, ucide, torturează, violează, distruge și ia ostatici. Și, dovadă supremă de barbarie dementă, asasinează și decapitează copii și bebeluși, cum s-a întâmplat la Kfar Aza. Totul, desigur, în numele unor „nobile idealuri”. Și teroriștii arabi, la fel ca și teroriștii ruși, nu au onoarea și cavalerismul de a se lupta doar pe câmpul de luptă, după niște reguli clare ale războiului. Preferă în mod laș să ucidă civili, femei și copii, decât să se angajeze într-o luptă dreaptă cu soldați, pe un câmp de luptă. Asta spune totul despre autenticitatea „bărbăției” lor, de care nu încetează să facă caz. Dreptul Israelului la propria existență, la un stat liber și independent, la un trai demn în siguranță, este unul inalienabil. Dovadă că Autoritatea Palestiniană din Cisiordania nu s-a raliat acțiunilor teroriste din Gaza. Această mișcare de agresiune a Hamasului este însă extrem de convenabilă Moscovei care, încet, dar sigur, pierde teren în Ucraina.

Dacă vrem să căutăm legătura dintre Kremlin și Gaza, atunci trebuie să privim spre Teheran. Și spre brațul acestuia din Siria: Hezbollah. Teheranul, care sprijină militar Rusia prin dronele Shahed care explodează inclusiv pe malul Dunării: la Ismail, Reni, Chilia sau Cartal. Astăzi. Căci mâine s-ar putea întâmpla la Giurgiulești sau Galați... Teheranul, care și-a făcut un crez din distrugerea Statului Israel. Teheranul, care încearcă cu disperare să devină o putere nucleară, cu care să terorizeze la nivel macro întregul Orient Mijlociu. La fel cum încearcă Moscova să țină în șah omenirea toată prin amenințările demente ale unui scelerat ca Medvedev. Este din ce în ce mai evidentă cristalizarea unei adevărate Axe a răului, la fel ca în urmă cu 100 de ani. Doar că, Berlinul, Roma sau Tokyoul, învățându-și lecțiile istoriei, au lăsat spațiu liber Rusiei, Chinei și Iranului. Și sateliților lor. Să încercăm, așadar, să avem o imagine de ansamblu. Altfel, nu vom mai vedea pădurea din cauza copacilor.

Lumea nu se reduce la universul mic al Chișinăului ori al raionului Râșcani. Nu se mai reduce nici chiar la marile capitale occidentale. A devenit un mare sat global, indiferent că ne place asta sau nu, că înțelegem ori nu această nouă realitate. Și în această lume nouă în care am pășit fără să vrem, singurii gardieni ai Libertății și ai Dreptului nu sunt nici cei care invadează țări străine, nici cei care impun cu forța precepte religioase, nici cei care bombardează școli și spitale, nici cei care detonează turiști și decapitează copii. Sunt statele care au rămas libere și democratice și organizațiile în care acestea s-au coagulat. Cu toate minusurile și imperfecțiunile lor, unele dintre ele grave și reale. Dar rezolvabile.

Timpul jumătăților de măsură a trecut. Acum este timpul separării grâului de neghină. Inclusiv pentru Republica Moldova. O țară mică pentru niște războaie atât de mari...