Apocalipsa personală. Leviathan cenzurat, Zveaghințev și oglinda ce se cere spartă

Știa că nu-l vor da așa. Că-l vor ciopârți, tăia, scoate viața din el. Dar știa că-l vor da. Ceilalți dădeau din cap atât cât să-l încurajeze, dar nu credeau. În oglinzile astea nu poți să te uiți decât la alții. La tine nu. Nu poți fi tu atât de urât. Ceilalți - da.

Dar totuși l-au dat. Ciopârțit, ciobit, lins. Dar încă adevărat. Cineva care l-a privit așa, castrat, a zis: rușii nici nu trebuie să-l privească - e de ajuns să se uite pe geam.

Doi ani în urmă, după premiera de la Cannes, jurnaliști francezi, englezi, portughezi, cilieni (țări ce nu sunt nici ele abstinente și destul de prezente în topurile lui Bachus) se înecau întrebând: chiar așa beau rușii? Poate totuși e o exagerare cinematografică?! Spuneți drept! „Da, nici ministrul Culturii, Medinski al nostru, nu crede asta, le-a răspuns Zveaghințev, continuând: noi încă n-am arătat în film celebra „bulboană”, atunci când sticla de vodcă se cobâlțâie în mână învârtind-o până lichidul formează un vârtej și suprema eleganță e s-o duci la gură și s-o bei dintr-o înghițitură, fără zakuskă”. Da, da, l-au completat cu entiziasm și ceilalți membri ai echipei. Așa este! În sală s-a lăsat tăcere. Jurnaliștii au scuturat căștile, au scuturat din cap, li s-a părut că au o problemă de traducere. Nu era.

Da, continuă Andrei Zveaghințev, ministrului Culturii, domnului Medinski, filmul nu i-a plăcut, deși a dat bani pentru el. Dar zice că e talentat. Da, el crede că în Rusia nu se bea așa. Medinski are dreptul să creadă acest lucru și eu îl înțeleg. El are alte scopuri, trebuie să facă lumea mai bună. Ce altceva să facă un ministru al Culturii? Nici eu n-aș vrea ca Rusia să se asocieze cu vodka, dar cum altfel să te salvezi de acest gol, de acest pustiu imens și apăsător în care locuiesc eroii noștri?

Beția, la fel ca și înjurăturile, sunt absolut motivate în film. Credeți-mă, am cântărit bine fiecare bl..ti și nah… au fost necesare ca să ilustrăm realitatea și vorbirea firească. Cum altfel să te exprimi într-o asemenea viață? Da, am nimerit nu tocmai bine, la 5 mai Putin a semnat o lege despre interzicerea în mijloacele mass-media, în artă și literatură a cuvintelor licențioase sau necenzurate, cum vreți să le numiți. Noua lege va permite cenzurii să refuze difuzarea unui film sau eliberarea unei licențe de difuzare. Vom vedea ce va fi.

Și am văzut. Filmul a supraviețuit, ca o șopârlă fără coadă și ca un câine cu laba ruptă. Dar și așa, șchiop, a trezit avalanșa urii ce s-a rostogolit peste tot și toate. Actorul care l-a jucat pe Nicolai, Serebryakov, a emigrat cu toată familia în Canada. Și la conferința de presă, atunci la Cannes, zicea că, în comparație cu Zveaghințev, care ține mai mult la film decât la viață, el ține mai mult la viață decât la film. În Rusia nu se mai poate trăi, el nu mai poate trăi, a zis ulterior, nu mai ai viață. Și a plecat. Zveaghințev a rămas. Sarcina lui, zice el, este să observe și să noteze. Și să transforme cele observate într-un nou film care va enerva și mai mult.

Istoria și preistoria

Leviathan este o fabulă despre ciocnirea dintre om și stat, o interpretare cu ochii spre azi a personajului biblic Iov. Personaj al Vechiului Testament, Leviathan este monstrul din Cartea lui Iov, personificarea forțelor negre ale naturii și chiar a însuși diavolului.

„Am auzit această poveste în 2008, atunci când filmam în America o nuvelă pentru almanahul „New York, I love you”. Și traducătoarea mi-a povestit despre o istorie ce se întâmplase în Colorado, cu un oarecare Marvin John Himenar, sudor, căruia fabrica de ciment a vrut să-i cumpere atelierul - locul unde și trăia. Marvin nu a vrut să negocieze în niciun fel și atunci fabrica pur și simplu l-a înconjurat cu un gard. De jur împrejur. În disperare, a luat un buldozer, s-a sudat literalmente înăuntru ca într-un blindaj, a dărâmat toate clădirile fabricii și s-a sinucis. Pe urmă am citit o nuvelă a lui Henrich von Kleist „Michael Kohlhaas” - o istorie absolut similară, când omul este lipsit și de dreptul de a apela la legea care, de fapt, trebuie să-i apere drepturile.

Istoria ciocnirii omului cu puterea s-a dovedit a fi universală. Mă și uimește cum le-a scăpat americanilor și n-au făcut-o film. Până să citesc nuvela lui Kleist, mă gândeam să filmez această poveste așa cum este, fără să o mut nicăieri. Dar a apărut paralela cu biblicul Iov, căruia i s-a luat totul… Și povestea a început să crească la niște dimensiuni uriașe. Apoi a apărut paralela cu cartea filosofului britanic Tomas Hobbs: „Leviathan sau Materia, forma și puterea statului religios și a statului laic”. După Hobbs, Leviathan nu este numai monstrul biblic, dar și o forță care e în stare să frângă și să distrugă omul. Pentru Hobbs aceasta și este imaginea statului. Creat de om ca să-l slujească, el se transformă într-o dihanie nesătulă, care înghite totul. Și atunci începe războiul tuturor împotriva tuturor… Atunci a devenit clar că trebuie să fac o cu totul altă istorie, nouă, pe pământ rusesc. Cu un cu totul alt final, care mi se pare mult mai strașnic decât răscoala unuia sau răscoala mulțimii.

„Cerând opinia unui artist despre critici, e ca și cum ai întreba un stâlp de felinar despre câini”.

Vodkă e multă, într-adevăr. Distribuitorul francez chiar ne roagă să mai scurtăm aceste scene. „Ei, nu se poate să fie chiar așa”, se crucește el. Dar cu ce altceva să îneci toată strășnicia aceasta care a năvălit peste Nicolai - pentru el e unica ieșire din situație! Viața lui se distruge ca o căsuță din cărți de joc. Eu, dacă e să fiu cinstit, nu beau vodkă. Poate doar dacă e vorba de o stare specială și dacă sunt cu oameni speciali. Prefer alt fel de alcool. Dar știu că pentru mulți dintre noi vodka este ca o apă vie. E unica salvare de pustiu și de presiune.

Eu nu repovestesc istoria lui Iov. Ea a fost doar punctul de pornire. Dar e vorba și de întrebarea lui: „De ce? De ce procedezi așa cu mine? De ce mi se întâmplă mie asta? Ce am făcut?”. Eroul pune această întrebare pustiului, golului ce s-a format în jurul lui.

Conflicte dintre om și stat există în orice țară. Orice încordare a relațiilor miroase urât. Eu nu prietenesc cu puterea. Nu-mi iese chestia asta cu prietenitul, cu strânsul mâinilor, cu pupatul fundurilor.

Mulți dintre acei care au privit filmul, pe lângă atacul crud împotriva regimului și substratul creștin, au considerat (grăbindu-se, evident, să-l acuze pe autor) că adevăratul mecanism al distrugerii s-a declanșat odată cu trădarea femeii. Nu, le răspunde el, faptele ei sunt o formă de reacție la realitate și la deformările ei, o reacție spontană, dar adevărată în adâncurile ei, e ca un fel de fugă din împărăția incertitudinii și disperării tăcute ce domină întreg peisajul. Ea simte că nimic nu e așa cum trebuie în viața ei și caută, intuitiv, o ușă prin care să evadeze. În viață, bărbatul caută reguli în viață, luptă pentru reguli, iar femeia cunoaște, din start, excepția. Dar viața e o continuă excepție de la reguli, o continuă excepție de la excepție. Oriunde este viață adevărată, domină excepția și nu regula. Figura Liliei, zice Zveaghințev, nu trebuie redusă la trădare și cu atât mai mult la f****. Pentru că ea este anume acea excepție, ea simte lipsa de plinătate, simte propria incompletitudine. Atunci când Nicolai îi spune te iubesc, ea îi răspunde: „Știu asta”. Oare se poate să-l trădezi pe acel pe care nu-l iubești? Ea e singura care rostește în acest film: „Eu sunt vinovată de toate”. Toți ceilalți nu sunt vinovați și nu-și vor recunoaște vina. Atunci când băiatul îi strigă în față că ea este vinovată de toate, formulează, de fapt, ceea ce ea simte de mult. Toată ființa ei e în prizonieratul necesității, a verbului trebuie, care nu poate fi anulat și îi este străin. Și cum nu s-ar chinui să se autoconvingă că și-a găsit soarta, nu poate crede în asta, simte că nu e așa. Ea caută, nu găsește și acum, când toată viața e spartă în cioburi, încercările de a le lipi la loc sunt sortite eșecului.

A fost învinuit că face filme ticăloase, că nu poți să amesteci pur și simplu două genuri - lupta omului simplu cu puterea și drama psihologică, că nu poți trece peste reguli și canoanele genului, că este în relații bolnave cu propriul eu, omul în genere și, respectiv, cu Dumnezeu. Chestii la care Zveaghințev de obicei nu răspunde, pentru că, zice el, filmul are viața lui și un efect diferit asupra diferitor oameni. Doar când este strâns la perete de către vreun jurnalist mai insistent, cedează. Sufletul omului vrea un final corect, zice el. Dar eu îmi pun o întrebare la care nu aștept răspuns. Parcă Iov a fost răsplătit, i s-a întors totul. Dar i-a fost nimicită întreaga familie. Pot să-ți întoarcă pășunile, poți înlocui oile și să faci așa ca să plouă și să crească o nouă iarbă, să-ți faci o locuință nouă. Dar, spuneți, cum să-i întoarceți soția și copiii care i-au fost luați? Ce înseamnă în subiectul nostru să-l răsplătești pe Nicolai, ce înseamnă să faci și așa ca totul să se întoarcă la el?

Voi vă uitați la ecran și acceptați această imensă convenție - să i se întoarcă soția și casa - numai din motivul ca să vă simțiți mai bine pe scaunul de cinematograf și să vă comandați încă niște pop-corn. Aceasta și este ticăloșia consumatorului - să-i refuzi omului propria realitate și să savurezi clișeul siropos - citește - minciuna despre om. Unde vedeți aici curajul de a privi în ochi bezna neagră? Eu sunt sigur că finalul nostru este singurul adevărat. Există încă unul - că Nicolai urcă pe tractor și face ceea ce a făcut americanul Marvin John Himmer, de la realitatea căruia am pornit, și să facă scorul egal sau cel puțin să se răzbune pe cei răi. E un final tipic pentru filmul american. S-a urcat pe tractor, a murit, dar sufletul spectatorului e împăcat. Mi se spune că am optat, din nou, greșit, pentru un final prea tragic. Că nu-i ofer spectatorului satisfacția speranței. Dar Nicolai a rămas în viață! În Cartea lui Iov prima scenă este discuția lui Dumnezeu cu Diavolul. Diavolul îi propune lui Dumnezeu un pariu: el îl va ispiti pe Iov și acesta se va dezice de Dumnezeu. Dumnezeu zice: „Fă asta. Fă orice vrei cu el, doar sufletul nu i-l corupe și acesta se va dezice de Dumnezeu”. Într-adevăr, cu omul poți să faci orice. Literalmente orice. Singurul schimb pe care îl face însuși omul este pierderea comorii lui adevărate - sufletul. Frica stimulează destul de des această pierdere. Iată că Nicolai al nostru nu face acest schimb.

Cele mai mari pretenții față de Zveaghințev sunt în legătură cu lipsa eroului pozitiv. Zveaghințev pariază: este eterna discuție a celor care percep arta ca pe o gumă de mestecat, ca o instrucție de folosire a vieții, ca și cum acesta ar fi un manual auxiliar. Am obosit, mi-am rupt dinții cu această temă. Eroul pozitiv a existat numai în realismul socialist. Detașați-vă. Filmul lui Zveaghințev a trezit o asemenea reacție furibundă, pentru că, zic unii, a atins tema cea mai importantă în Rusia și în omul rus. Ceea ce spectatorii, intuitiv, refuză categoric să accepte. Rusia, la momentul actual, susțin unii, este o țară unde morala a fost nimicită. În loc, pe postament, au fost instalate cele mai diverse forme de amoralitate, câteodată atât de fantasmagorice, încât te uluiesc. Această globală pierdere a moralei e rezultatul unui lanț întreg de circumstanțe istorice și experimente diabolice. Gulagul, nimicirea elitelor, selecția negativă…

Rezultatele acestui experiment sunt o atât de inocentă, aproape juvenilă amoralitate care ia formele cele mai ciudate și nu are analog în lume. E ceea ce a fixat Zveaghințev în filmul său. Locuind în Rusia, parcă ești într-un vis urât, un coșmar devenit normă. E normal să minți, să trădezi, să furi, să disprețuiești pe cel slab - toți trăiesc așa, de ce ai face-o tu pe deșteptul? Crima se numește, din nou, succes. Eroii lui Zveaghințev au prins o etapă de contemporaneitate ruptă de istorie. Nu-și cunosc propria legătură nici cu călăii, nici cu victimele. Ei știu un lucru - că totul e neadevăr și deja nu mai întreabă de ce și de când.

„Alegerea mea ca regizor este să merg mai departe, făcând filme care spun lucrurilor pe nume. Nu am o strategie clară, nu știu despre ce va fi următorul film… Strategia mea e să urmăresc și să fixez. Așa a venit și ideea Leviathanului - spontan, de niciunde, din aer. Pur și simplu, știam că ceva cu adevărat important trebuie fixat, despre asta e nevoie să se vorbească. Efectul pe care îl produce acum în Rusia, o extrem de puternică reacție de ură este doar lipsa dorinței de a te privi în oglindă. Eu vreau să sparg această oglindă, pentru că ea povestește nu despre mine. Înseamnă că filmul a nimerit exact în țintă. Spectatorul a așteptat un final clar, corect, - acesta este șablonul care îi ușurează munca sufletului. În Leviathan acest final nu există. Aerul tras în plămâni acolo a și rămas. Și cel care a inspirat este supărat, pentru că i se pare că i s-a luat speranța. Dar în realitate speranță există. Chiar dacă ți se cere totul, chiar dacă pierzi totul, trebuie să-ți păstrezi sufletul - unica ta avere. Altă alegere nu există. Leviafanul poate fi biruit. Trebuie să încetăm să ne temem. Frica nu face parte din ființa primară a omului. E teritoriul slăbiciunii noastre pe care îi permitem Leviathanului să-l umple. Frica este izvorul tuturor nenorocirilor omului. Trebuie să scurgem picătură cu picătură robul din noi, cum zice și Cehov. Victoria asupra fricii este victoria asupra Leviafanului. Cel puțin, primul pas. Trebuie să îmbrăcăm ochelarii veșniciei, să ne uităm la veacul nostru calm, cu zâmbet. E sarcina personală a fiecăruia dintre noi.

Zveaghințev, Antonioni, măturatul străzilor, foamea și laurii

Dacă filmul meu, Vozvrașcenie (Întoarcerea), nu lua Grand Prix la Festivalul de la Veneția, în țară ar fi rămas neobservat. Invidia corodează totul, mulți n-au putut să-mi ierte Leul de aur, m-au trecut în categoria „vedetelor de o zi”, „de un sezon”, drumul cărora nu este decât de pe culmi în jos. Și acum, orice aș face, mi se va spune că nu voi putea sări peste Vozvrașcenie. Așa e firea omului - să gândească în comparații. Izgnanie a lovit ca fulgerul pentru a doua oară în epicentrul festivalului venețian. Al treilea film a fost așteptat cu respirația tăiată. Nu se poate să-ți meargă chiar așa! E nedrept!

Eu fac filme doar pentru mine. Reieșind exclusiv din părerea mea despre ce fel de film aș vrea să văd pe ecrane. Organismul meu e construit în așa fel, încât reacționez foarte bolnăvicios la alte opinii și critici. Și, după avalanșa de critici în legătură cu filmul Vozvrașcenie, am hotărât să nu mai citesc. Nu văd cum m-ar hrăni.

Eu chiar am tras foame, nu e o metaforă. Nu găseam de lucru, umblam la tot felul de probe și audiții, dar bani oricum nu aveam, nici de un bilet de autobuz. Erau flămânzii ani 90 și toți aveau o singură ocupație - supraviețuiau. Teatrul nu mai interesa pe nimeni și atunci am fost nevoit să cobor de pe pășunile de munte la iesle. Era scârbos să-ți urmărești propria cădere.

Aproximativ în același timp la Moscova s-a deschis Muzeul Filmului. Fiind fără ocupație, mergeam încolo zi de zi, ca la lucru. Și asta a durat câțiva ani. Priveam câte două-trei filme pe zi. Atunci am văzut retrospectivele lui Antonioni, Godard, Kurosawa, Bergman - toată floarea filmului universal.

Erau niște ani mizerabili. Măturam străzile, și nu pentru salariu, care era unul de nimic, pur și simplu măturătorilor li se dădeau apartamente de serviciu. Trei ani am spart cu cazmaua trotuare înghețate pentru a avea această comunalkă. Era un loc extraordinar. În centrul Moscovei, alături de teatrul Mayakovski, o casă nobiliară, construită în 1825. Cu tavane înalte, anfilade, parchet. Aveam o cameră imensă, de vreo 50 metri pătrați. Acolo, la masa mare, rotundă, sub abajurul verde se strângeau prietenii mei la un ceai sau la un vin - ce aveam pe moment. A fost o perioadă uimitoare în viața mea.

Apoi cineva a pus ochiul pe camera mea și mi-au luat-o. Atunci mi-am zis că nu mai are rost să fiu măturător. Și am plecat în nicăieri. Au venit niște vremuri chiar flămânde. I-am telefonat unui prieten VGIK-ovist, care făcea pe acele timpuri clipuri muzicale și publicitate, și i-am zis: Igor, salvează-mă! Salvează-mă că mor de foame!

Și el m-a ajutat. Am făcut, peste puțin timp, primul spot publicitar și așa, târâș-grăpiș, am dus-o până în 2000. Publicitatea e meserie, nu are nimic în comun cu filmul. Dar virusul filmului, provocat de excursiile mele la Muzeul Filmului îmi contagiase deja creierul. Mai ales „Aventura” lui Antonioni. Filmul are un limbaj unic, un limbaj sintetic de relatare a lucrurilor, pe care nu-l are nici măcar literatura.

Perioada în care mă credeam extrovert și om îndrăgostit de viață, convins că mă așteaptă un viitor luminos, a trecut destul de repede. A început să locuiască în mine un introvert, a început să crească în mine ceva de genul conștiinței tragice. Situația de azi din Rusia mă ajută din plin să privesc lucrurile anume cu acești ochi. Asta, se vede, e planida (destin - n.r.) mea”.

Text de Angela Brașoveanu