ANALIZĂ // Ce a adus UE și NATO României și unde a rămas R. Moldova

Cu cât momentele aderării României la UE (2007), NATO (2004) sau cel al prăbușirii comunismului (1989) sunt mai îndepărtate în timp, cu atât perspectivele asupra lor devin mai neclare. Memoria umană nu este obiectivă. Tentația idealizării trecutului este firească. Ea a fost studiată pe larg de psihologi. Nemulțumirea față de prezent se corelează cu nostalgia. Amintirile recompun un puzzle al trecutului așa cum el nu a existat de fapt niciodată în realitate. În plus, poziționarea față de un moment din trecut presupune, pentru orice subiect, capcana comparației cu el însuși mai tânăr. Eul obturează peisajul.

Comunismul românesc sau postcomunismul incipient sunt nu rareori reconsiderate prin această lentilă. Există desigur și actori politici care exploatează această tendință a raportării la un presupus trecut paradiziac. De cele mai multe ori, aceștia își propun contestarea opțiunilor strategice ale României din ultimele două decenii și jumătate prin devalorizarea rezultatelor. În rezumat, întrebarea lor este: ce ne-au adus nouă UE și NATO?

Cele două opțiuni au fost greșite, argumentează criticii, pentru că România s-ar găsi azi (prin cetățenii ei), în ordine aleatorie: mai săracă; mai inegalitară; mai coruptă; mai nesigură; mai expusă riscurilor; o colonie sau o simplă piață de desfacere; depopulată prin emigrare. Pe scurt, ca la noi la nimenea. O asemenea strategie discursivă este cunoscută în logică drept eroarea omului de paie: se denaturează un argument al preopinentului, pentru ca apoi acesta să fie demontat și demonstrat astfel că respectivul nu are dreptate.

Nu îmi propun aici analizarea fiecăruia dintre aceste postulate de mai sus ale discursului antisistem. Ele sunt adesea alimentate și de obsedanta aspirație spre „o țară ca afară”. România modernă, a ultimelor două secole, s-a construit prin dorința de sincronizare (pașoptism, sincronismul lui Eugen Lovinescu) cu civilizația occidentală. A rezultat o modernizare adesea superficială, niciodată (până acum) deplin consumată. Facilitate de masiva migrație economică a românilor spre alte țări din interiorul UE, raportările se fac la Germania, Marea Britanie, Franța, Italia, Spania, mai nou la Suedia sau Danemarca.

Într-o lucrare de referință din 2010, România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010), istoricul Bogdan Murgescu urmărea evoluția Produsului Intern Brut (PIB) pe cap de locuitor al României în ultimele cinci secole, prin comparație nu cu marile puteri, ci cu alte țări periferice, care la 1500 se situau aproximativ la același nivel de dezvoltare economică precum Țările Române: Danemarca, Irlanda, Serbia. România nu a fost vreodată pe picior de egalitate cu Germania sau Franța, nici măcar în fantasmatul interbelic. Ba chiar ieșirea din comunism a prins-o cu mult în urma Danemarcei și Irlandei. Era chiar distanțată serios de Serbia (pe atunci republică federativă în componența Iugoslaviei) tot comunistă.

Deși îi expune limitele, Murgescu utilizează indicatorul PIB per capita drept criteriu de evaluare a dezvoltării unui stat. Cum nu am identificat un indicator sintetic mai bun, voi face același exercițiu, dar voi schimba termenii de comparație. România postcomunistă, după șase ani de rătăciri fără busolă, și-a axat strategia de dezvoltare, prin consensul de la Snagov al tuturor forțelor politice (1995), pe aderarea la NATO (ca furnizor de securitate) și la UE (ca garantă a prosperității). Pentru a-i judeca pertinența, respectiva alegere trebuie pusă în balanță cu opțiunile diferite ale unor state ex-comuniste comparabile: Republica Moldova și Ucraina.

Republica Moldova și Ucraina, vecinele României, au apărut ca state independente în august 1991, momentul destrămării Uniunii Sovietice. În 1991, PIB per capita al celor trei era comparabil (și foarte scăzut pentru regiune): 1490 de dolari (USD) – Ucraina, 1249 USD – România (la jumătate față de 1989 totuși), 832 USD – Moldova (scădere de 15% față de 1990). România se afla așadar sub Ucraina (dar nu cu mult) și cam cu 50% peste Republica Moldova. În 2018, ordinea descrescătoare a PIB per capita al celor trei state arată astfel: România – 12285 USD, Moldova – 3188 USD, Ucraina – 3104 USD. Așadar, în 27 de ani, România posedă un PIB per capita de patru ori mai mare decât vecinele sale estice, nemembre NATO și UE. Deși sursa datelor aici este alta, și anume Banca Mondială, graficul arată așa:

Doar PIB-ul Bucureștiului este azi egal cu jumătate din cel al imensei Ucraine, cu peste 40 de milioane de locuitori, dar afectată totuși de război.

Poate însă că diferența nu a făcut-o aderarea României la UE, ci o mai bună gestiune economică a sa de până atunci? Să luăm așadar datele pentru 2007, anul în care România (și Bulgaria) se alătură UE. Rezultatele sunt acestea: România – 8262 USD, Ucraina – 3101 USD, Moldova (care testa sub Vladimir Voronin de șase ani binefacerile restaurației comuniste) – 1478 USD. România deținea deja un PIB per capita de aproape șase ori mai mare ca al Republicii Moldova și de două ori și jumătate superior Ucrainei. Doar că în 2003, ultimul an dinaintea aderării la NATO, în România PIB era de numai 2768 USD (Ucraina – 1056 USD, Republica Moldova – 659 USD). În patru ani, el s-a triplat (la fel ca și în cazul Ucrainei, aflată atunci pe un curs pro-european), pe când în Moldova el doar s-a dublat. În 27 de ani, România a atins așadar un PIB de zece ori mai mare față de 1991, Republica Moldova – de patru ori, Ucraina – doar dublu. Pentru Republica Moldova, creșterea din ultimii zece ani a fost propulsată de masiva asistență, în principal europeană.

După 2008, ritmul creșterii PIB în România nu a mai fost atât de rapid. Cauza majoră a fost criza economică globală. Dar oricum el ajunsese deja la un nivel destul de ridicat, unde salturile mari pe timp scurt nu mai sunt posibile. Într-o generație, diferența dintre România, pe de o parte, și Republica Moldova, Ucraina, pe de alta, ieșite toate trei aproximativ la fel din comunism, s-a adâncit până la nivelul celei dintre Germania (PIB de 47501 USD în 2018) și România. Adică un raport de 4 la 1.

Reducerea corupției și investițiile străine pe care ea le facilitează au venit și ele la pachet cu integrarea euro-atlantică. Desigur, sunt și alți indici care pot fi luați în considerație, precum cel al costului vieții. Totuși, dacă vreodată mai auziți pe cineva întrebând retoric: „ce ne-au adus nouă NATO și UE?”, răspunsul e simplu: am ajuns Germania celor mai puțin norocoși decât noi.

Text de Robert Adam, pressone.ro