Am două relații în PARALEL. Îi iubesc pe amândoi. Dar nu vreau să rămân cu niciunul

sursa: google.ro

Nu există iubiri complicate? Eu știu din propria experiență că da, altfel nu ajungeam să iubesc doi bărbați. Cu ocazia asta am învățat mai multe despre mine și ceea ce vreau. De aceea îi și părăsesc.

Cu E. aveam o relație de câteva luni când l-am cunoscut pe D. Eram la muncă, una din zilele în care am participat la un inventar prăfuit, la propriu.

După trei ore petrecute între rafturi cu decorațiuni, nu îți dorești decât o baie caldă și eventual o ședință de terapie în care să găsești răspunsul la întrebarea „de ce fac asta?”. Sau măcar să îl cauți.

Postul meu la acea vreme era de director de marketing și dezvoltare. Faptul că în sarcinile mele erau incluse inventarul și supravegherea echipei de zilieri care se ocupau de noul showroom, era doar pentru un plus de varietate.

Așadar, în ziua în care am renunțat la rochia office pentru jeans și tricou, în care dacă îmi scuturam părul aș fi iscat un nor de praf, iar tricoul (noroc că-l alesesem gri) nu reușea să facă față cu succes jegului din depozit, l-am întâlnit pe D.

Avea întâlnire cu șefa mea care, la shopping fiind, nu s-a deranjat să ajungă la timp. Așa că am primit mesaj să îl preiau eu. Oho, și ce l-am mai preluat, fi i-ar shoppingul să-i fie, că m-a băgat în belele.

Sosirea lui D. a fost anunțată de secretară, o doamnă amabilă, la 50 de ani, cuprinsă brusc de nădușeli, roșeață, fâstâceală și cam ce mai găsiți pe la adolescentele nedumerite în amor.

D. avea toate ingredientele să provoace dezastre feminine. Ochi albaștri, cămașă impecabil de albă, jeans, casca de motor la purtător, privire pătrunzătoare, zâmbet „să-l ia naiba”.

Iar pe cât de răvășitor arăta el, pe atât de răvășită eram eu, proaspăt scoasă din depozit. Pentru că viața reală nu are niciodată legătură cu reclamele, iar dacă îți imaginai că în prezența unui bărbat atrăgător vei arăta la cote maxime, te-nșeli.

Cert e că, ajunși în sala de ședințe, eu rușinată de aspectul prăfuit și semi-informată despre scopul întâlnirii, l-am văzut pe D că se fâstâcea. Subtil, elegant, nimic de impact. O privire, o mișcare ușor nervoasă. Evident m-am gândit că o fi alergic la praf, dar parcă nu era asta.

Am râs, am glumit, ne-am relaxat atât de tare încât am uitat timp de o oră și jumătate că întâlnirea trebuia să dureze mai puțin. Și mi-a plăcut. Al naibii de mult.

Atât de mult, încât, într-un entuziasm cretin i-am povestit iubitului meu E, că am cunoscut un tip dat naibii. Pentru că, neuronul meu neinventariat, s-a gândit pe moment că prietenia cu E este atât de camaraderească încât ne împărtășim astfel de lucruri.

E. s-a sesizat. D. a început să mă caute și am ieșit la un prânz. Doar încercam să devenim parteneri de business. Sau de ceva, sigur. Și mi-a picat cu tronc.

Cu E. aveam o relație faină. Era atent, iubitor, tandru. Dar avea limitele lui. Pe care le depășea D. Pe de altă parte, D. era pasional, inteligent, amuzant și imposibil de ținut locului. Pe cât de așezat era unul, pe atât de nărăvaș ăstălalt. Iar eu, îi iubeam pe amândoi.

Îmi plăcea să vin acasă la E și să mă aștepte cu cartofi prăjiți, să îmi facă masaj, iar dacă îi spuneam că vreau să merg acasă, să îmi spună că nu mă duce cu mașina că își pierde locul de parcare.

Îmi plăceau poveștile lui D, faptul că râdeam din orice, atenția cu care-mi asculta grijile și problemele, dispărând apoi câte trei zile că e ocupat.

Recunosc, i-aș fi combinat să scot din doi, unul care să-mi placă deplin. Dar pentru că niciunul nu știa de celălalt, nu puteam avea două relații în paralel. De fapt, am realizat, că nu pot avea niciuna dintre cele două relații.

Dacă relația mea cu E ar fi funcționat ok, putea D să fie mai dat naibii decât era, că nu m-ar fi interesat. Nu înșelasem până la acest moment și nu îmi era confortabilă situația.

Pe de altă parte, o relație cu D este precum o lobotomie lentă. Ai nevoie de ea ca să reziști dușurilor reci-calde-sloi-fierbinți.

Concluzia mea a fost că infidelitatea este o treabă dificilă și niciodată nu o îndrepți cu voință rea sau de alt fel către cineva anume. Îmi înșelam partenerul pentru că nu aveam ce căuta unul lângă celălalt.

Era o relație funcțională cât timp amândoi făceam suficient de multe compromisuri și renunțam la diverse lucruri pe care le vrem de la o relație.

Eu voiam pe cineva care să își piardă locul de parcare de dragul meu, el voia pe cineva mai puțin interesată de muncă.

Cu D doar m-am dezmeticit că nu e ok și că trebuie să ies din cuplu. Și nu pentru a fi cu el… e o vorbă veche care spune că „dai din lac în puț”. Nu mă interesa să văd cum arată o relație și mai nașpa.

La fel de adevărat este că, deși pare puțin probabil, i-am iubit pe amândoi, în același timp. Am apreciat la fiecare dintre ei anumite trăsături de care m-am îndrăgostit. Dar oamenii trebuie luați cu totul, nu parțial. Și așa cum am constatat că niciunul nu mi se potrivea, nici eu nu eram potrivită lor.

Voi ați trecut prin așa ceva? Dincolo de imorală, infidelă…. bla bla.

Am experimentat ceva pentru care, de altfel, aș fi băgat mâna în foc că „eu, niciodată…”. Uite că se întâmplă. Ați fi procedat altfel?

Sursa: psychologies.ro