SACRIFICIU // Visul împlinit al lui Victor Boian

Eroi // Nu a adunat avuție, a fost înjosit și scuipat de cei printre care a trăit o viață, însă, îndemnat de sentimentul nobil al patriotismului, nu a renunțat pentru nicio clipă la visul de a înscrie în memoria istoriei numele ostașilor-martiri români căzuți în sudul Basarabiei

„Avea 11 ani când soldații români și nemți se retrăgeau în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Este extraordinar cât de viu păstra amintirile despre acea perioadă: orice detaliu despre cum acești ostași îi ajutau pe săteni, au construit biserici și îngrijeau de cimitirul curat, plin cu flori unde erau îngropați cei care au căzut pe câmpul de luptă. Spunea că acești tineri trebuie considerați eroi pentru curajul lor, iar istoria nu are cum să-i uite. De atunci și-a zis că va lupta pentru acest drept al lor”, răscolește crâmpeie din amintiri, Mihai, fiul lui Victor Boian din satul Carahasani, raionul Ștefan Vodă, care s-a stins din viață abia după ce și-a împlinit visul.

Florile smulse cu brutalitate și călcate în picioare

Nu a fost doar o pornire de moment, iar după 15 ani, când „fiarele sovietice” au intrat în cimitirul unde se odihneau ostașii români, amestecând oase și pământ, Victor Boian și-a zis cu lacrimi în ochi că anume aici va fi scrisă pagina de istorie a acestor eroi prin înălțarea unui monument. A venit și a sădit flori pe locul unde fusese cimitirul, fiind un prim pas pentru a cinsti memoria martirilor români, însă cei printre care a trăit o viață au ajuns să-i fie dușmani, fiind „otrăviți” de puterea sovietică. Bărbatul din Carahasani era văzut ca o cioară albă în sat, fiind înjosit, numit fascist, scuipat, chiar amenințat că va fi spânzurat de vârful monumentului, dacă va îndrăzni să-l ridice, iar într-o zi a găsit toate florile de care îngrijea zilnic smulse cu brutalitate și călcate în picioare.

Ostașii erau oameni de o bunătate rară, educați și culți

Nu l-a doborât nimeni și nimic, iar amintirile cu tinerii români și germani care l-au impresionat i-au dat putere și încredere. Fiul său susține că el a comunicat de mai multe ori cu cei care luptau în aceste locuri. „Îi cunoștea pe mulți dintre cei ale căror nume le vedeți acum pe aceste plăci. Vorbea despre conducătorii regimentului care se afla în satul nostru. Pe colonelul Stăncescu l-a cunoscut personal, care era mai tânăr, iar cel mai bătrân era un locotenent-colonel ce locuia la vecinii tatălui. Colonelul a ajuns prizonier la sovietici. Tata spunea că erau oameni de o bunătate rară, educați și culți, niște creștini adevărați. Purtau iconiţe şi mergeau la biserică zilnic pentru a se ruga”, relatează Mihai Boian.

„Românie, Românie/ Nu lăsă ruşii să vie”

Potrivit tânărului, tatăl său le spunea des că sovieticii veniți în 1940 își băteau joc de săteni și lumea fugea de ei ca de molimă. „Mi se umpleau, nu știu de ce, ochii de lacrimi când spunea cu o voce emoționată că, după ce cei de peste Prut ne-au eliberat, toţi tinerii din sat cântau: „Românie, Românie/ Nu lăsă ruşii să vie/ Că ruşii dacă or veni/ Lege sfântă nu va fi”. A urmat, totuși, ocupația sovietică, iar tata spunea că toate relele de acolo ni se trag”, spune cu ochii plecați Mihai.

Luptătorul de la Carahasani

Monumentul ostașilor-martiri la care a visat întotdeauna a fost posibil să fie ridicat doar după plecarea puterii sovietice și nu a primit ajutor financiar din partea nimănui. „Nu și-a cumpărat un automobil sau mobilă. În 2005 a fost terminată construcția și toți banii i-a lăsat aici. Edificiul era dedicat ostașilor români, nemți, dar și de alte naționalități care au fost îngropați aici. Când a fost inaugurat monumentul, a dat de pomană pentru sufletul martirilor români și vedeam clar în ochii lui acea sclipire a unui om împlinit, a unui om care a luptat „până la sânge” pentru a-și vedea visul realizat”, zice fiul lui Victor Boian.

Visul a devenit realitate în timpul mandatului de primar al lui Vladislav Cociu, care susține că a salutat din start ideea. „Nu a putut să aibă ură în suflet nici față de dușmanii săi. A fost un om devotat credinței și națiunii române”, ne-a spus primarul.

„Dacă l-ați fi cunoscut, ați fi înțeles că era unic”

Și Alexei Jitaru, un sătean din Carahasani, spune că badea Victor nu a fost înțeles de mulți, însă nu a judecat pe nimeni niciodată și a fost convins mereu că ridicarea acestui monument este un lucru corect. „Vreo zece ani a construit monumentul. A adus mai întâi porțile. S-a lipsit el de anumite bunuri, dar a mers până la capăt. Până acum se depuneau flori, lumânări și coroane la monumentul ostașilor sovietici, dar acum sunt comemorați și cei români, germani sau ucraineni, care au fost îngropați acolo. Dacă l-ați fi cunoscut, ați fi înțeles că era unic. Niciun om n-o să renunțe la propriile necesități pentru a îndrepta o nedreptate istorică. El a făcut-o”, susține săteanul.

Victor Boian a trecut la cele sfinte în toamna anului 2011 și fiul său Mihai își aduce aminte că vorbea des despre ce voia încă să facă: să pună plăci cu fețele ostașilor și avea deja pozele unor martiri români, să construiască o alee și să mai sădească flori. „L-am susținut și l-am înțeles. Știți care au fost ultimele sale cuvinte? Sunt încă atâtea de făcut pentru martirii români...”, i se ridică un nod în gât fiului Mihai.

Pe locul unde a fost ridicat monumentul de la Carahasani de către Victor Boian au murit în luptă, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, circa 800 de ostași români și germani, precum și soldați ai armatei sovietice.