VIDEO, ANTInostalgia // Vapoare pe râul Cogâlnic ce urma să lege Dunărea de Prut pe teritoriul actualei R. Moldova sau centrală atomică la Grigoriopol: Cum s-a răzbunat natura pe utopia comunistă

Au schimbat albiile și au distrus luncile râurilor, au săpat canale și au compromis mii de hectare de cernoziom după ce le-au irigat cu apă sărată, au împrăștiat cantități enorme de chimicale pe câmpuri și dealuri și au făcut tot felul de experimente. Ocupația sovietică a Basarabiei nu a însemnat numai lupta pentru a stăpâni sufletele și destinul băștinașilor, ci și mutilarea naturii. Atunci când natura a început a se răzbuna, autoritățile sovietice nici nu au găsit de cuviință să informeze cetățenii despre pericolele ce le amenințau viața, fiindcă „în URSS nu erau probleme ecologice”.

Catastrofele ecologice din perioada sovietică au constituit subiectul noului episod din seria „ANTInostalgia”, semnată de Studioul „TeleFilm Chișinău” al Companiei „Teleradio-Moldova”. Experți în probleme de mediu, istorici, martori și victime directe ale catastrofelor ecologice au amintit, duminică-seară, la „Moldova 1”, proiectele din perioada sovietică ce continuă să ne afecteze calitatea vieții și au evocat rolul ecologiștilor în Mișcarea de Eliberare Națională de la sfârșitul anilor ’80 ai secolului trecut.

Peste 3 200 de râuri mici, dispărute într-un sfert de veac

Pe actualul teritoriu al R. Moldova erau, la finele celui de-al Doilea Război Mondial, peste 3 200 de râuri mici, adică cele care aveau o lungime mai mare de opt kilometri, a amintit ecologistul Alecu Reniță. Majoritatea dintre acestea, dar și pământurile fertile au dispărut într-un sfert de veac.

Printre exemplele oferite în platoul emisiunii „ANTInostalgia. Catastrofele ecologice” se numără distrugerea râului Camenca și scurtarea albiei râului Cogâlnic, care traversează Hânceștiul, cu 40 de km.

„Albia râului Camenca șerpuia pe lângă satul Călinești (raionul Fălești – n.r.), pe o distanță de 6 km până în Pădurea Domnească. Aceasta a fost întretăiată de acest canal (azi secat – n.r.) ce a captat toate apele, nu le-a permis să șerpuiască și, în așa fel, să amelioreze acest pământ. Acea albie istorică ce șerpuia pe acest masiv menținea umiditatea solului și permitea să se dezvolte vegetația. Aici era într-adevăr un paradis, un loc al coloniilor de baltă”, a povestit, într-un documentar care a însoțit discuțiile din platou, Valeriu Țarigradschi, fost director al rezervației „Pădurea Domnească”.


Canalul săpat pentru a deturna albia râului Camenca este secat

Potrivit hidrologului Valeriu Cazacu, sovieticii au luat decizia de a seca albiile râurilor pentru a săpa canale și a valorifica apa pentru irigarea în agricultură. La Moscova chiar a fost creat un minister special, al „ameliorării”.

„Dacă mergeți prin R. Moldova, toate râurile mici, mai ales în zona de sud și centru, au cursul liniar. Asta vorbește despre faptul că albiile râurilor care șerpuiau, cum zicem noi în popor, au fost canalizate”, a punctat Valeriu Cazacu.

„Moldova avea ecosisteme vii. Erau în jur de peste 4 000 de hectare. Ele păstrau în realitate echilibrul fără să se bage omul în natură, asigurându-i și apă, și pâine, și sănătate. Cu aceste planuri chipurile de valorificare a naturii, s-au luat 300 de mii de hectare exact din viața naturii și de aici s-a produs marele dezechilibru”, a afirmat în platoul „ANTInostalgia” Alecu Reniță, aducându-și aminte de „poveștile comuniste”, potrivit cărora pe râul Cogâlnic, ce trecea prin fața casei sale părintești, urmau să circule vapoare de la Dunăre spre râul Prut.

Proiectul „Dunărea – Nisporeni”, ruina care a înghițit resurse enorme

Unul dintre proiectele grandioase, lansate cu mare fast de sovietici în anul 1984 pentru a marca „40 de ani de la eliberarea” Moldovei, era „o butaforie”, spun martorii evenimentelor de atunci, care a eșuat în scurt timp.


Imagini de arhivă de la lansarea cu mare fast a canalului Ialpug-Taraclia, construit degeaba

Pentru a implementa proiectul „Dunărea – Nisporeni”, a fost creat special raionul Taraclia, povestește Nicu Vrednic, fost funcționar în acest raion.

„În zona Bugeacului, fiind o necesitate acută pentru irigare, s-a decis la nivelul Comitetului Central să se asigure sudul Basarabiei, gospodăriile colective din această zonă, cu apă pentru creșterea produselor agricole. Așa a apărut ideea construcției unui canal cu apă din Dunăre, care trebuia să ajungă în perspectivă până aproape de Nisporeni. (...) În anul 1980, în noiembrie, a fost creat special raionul Taraclia, inima canalului, inima proiectului, aici trebuia să fie construit un oraș cu perspectivă de până la 70 de mii de locuitori. Canalul urma să irige 170 de mii de hectare din cinci raioane din sud”, afirmă Nicu Vrednic.

Aceeași sursă își amintește că acest canal, la care s-a muncit enorm, a ajuns până la lacul de acumulare Taraclia, unde au fost acumulați circa 70 de milioane de metri cubi de apă, dar aceasta nu era din Dunăre așa cum s-a anunțat la televizor: „Era o butaforie - s-au pus niște pompe montate temporar pe o altă branșă pentru a arăta că apa curge”.

Proiectul ce urma să fie un simbol al progresului sovietic s-a transformat foarte rapid într-un eșec, iar astăzi este o ruină. Mai exact, după inaugurarea canalului cu mult fast în anul 1984, s-a constatat că apa care ajungea din Ialpug nu mai poate fi utilizată la irigat din motivul mineralizării ei excesive. Aceasta reușise să compromită deja 4 000 de hectare.

„Proiectul Dunărea – Nisporeni era parte a unui program grandios de irigare a zonei de sud a Ucrainei și Moldovei. La mijlocul anilor ’70, s-a dat comanda, au fost alocați bani pentru a construi un canal magistral și rețelele de distribuție a apelor de la Dunăre până la Nipru, cu perspectiva de a iriga 4 milioane de hectare până în 2020 și 8 milioane de ha până în anul 2050. Circa 220 de km ai acestui canal magistral trebuiau să treacă pe teritoriul R. Moldova, inclusiv era programată diguirea limanurilor Mării Negre pentru a stopa salinizarea. S-a început cu îndiguirea lacului limanului Sasîk, la începutul anilor ’80 și s-a utilizat apa din acest lac. În rezultat, 30 de mii de ha de cernoziomuri din Ucraina au fost distruse”, a explicat Arcadie Capcelea, primul ministru al Ecologiei din R. Moldova, instituție creată în anul 1998.

Potrivit lui Capcelea, canalul Ialpug – Taraclia era adânc de 10 metri, iar când a fost săpat, au fost desfundate straturile ce conțineau săruri. Astfel, atunci când ajungea în Ialpug, apa Dunării devenea sărată și așa au fost distruse 4 mii de hectare de pe teritoriul republicii noastre.

„Tocmai peste doi-trei ani s-a ajuns la concluzia că apa nu este bună și trebuie ceva de făcut. Proiectul a fost abandonat, fiind aruncate în vânt 115 milioane de ruble, o sumă enormă la acea vreme”, a adăugat fostul ministru al Mediului.

Catastrofa de la Cernobîl, „fața adevărată a regimului comunist”

Una dintre cele mai mari catastrofe ecologice a fost explozia produsă, pe 26 aprilie 1986, la Centrala de la Cernobîl ce purta numele lui Lenin, care a afectat întreaga regiune, inclusiv Moldova sovietică.

Potrivit lui Alecu Reniță, în următoarea săptămână de la explozie, autoritățile sovietice au secretizat informația, lumea nu știa ce se întâmplă, deși era „o problemă de supraviețuire”.

„Cernobîlul a dezgolit fața adevărată a regimului comunist. Cernobîlul le-a arătat că planeta este foarte fragilă, foarte mică și o catastrofă cum este Cernobîlul provoacă un dezastru mondial. Cernobîlul a luat vieți, a calicit destine, a făcut prăpăd în regiunea ucraineană, dar și în Belarus. Multe din aceste nenorociri s-au produs și din cauza acestei secretomanii”, a punctat Reniță.

Puterea sovietică a mobilizat și circa 3 500 de cetățeni moldoveni pentru a înlătura consecințele avariei, iar mulți dintre ei nu mai sunt astăzi în viață.

„Noi am fost dislocați într-o localitate Vilcea, unde a fost improvizat un orășel militar din corturi. Direcția norului acela radioactiv a trecut peste această fâșie de pădure unde eram noi cazați. Era toată roșcată, de culoare roșie-cafenie. Era 10 mai când am intrat în zona de 30 km și natura era după impactul exploziei. Unitatea mea mergea la reactor, pentru a efectua lucrări, nu mai mult de 45 de minute – o oră. Pe urmă eram scoși, dar, din păcate, nu ne aducea mult folos plecarea de la reactor, fiindcă tot eram cazați în zona de 30 de km pe unde a trecut norul radioactiv și a lăsat urme cu o intensitate mare de poluare radioactivă. Acolo a decedat un coleg de-al meu”, povestește Valeriu Cazacu, președintele Asociației „Cernobîl” din municipiul Chișinău, care a stat luni bune după aceea într-un spital de la Lvov, Ucraina, pentru a se trata.

„Toată lumea știa despre Cernobîl îndată după 26 aprilie. Mai puțin cetățenii din fosta URSS. Pe noi ne-a salvat aici la Chișinău și în R. Moldova numai faptul că vântul a bătut în altă direcție. La noi a venit numai ulterior, până în zona Sorocii”, a declarat jurnalistul Andrei Dumbrăveanu.

După catastrofa de la Cernobîl, a explodat mișcarea ecologistă în spațiul postsovietic, iar ecologiștii de la noi, ghidați încă din anul 1983 de publicistul Gheorghe Malarciuc, au reușit să zădărnicească mai multe proiecte periculoase plămădite la Kremlin, inclusiv cel privind construcția unei stații atomice la Grigoriopol.

Mai mult, ecologiștii au reușit să atragă cetățenii de partea lor, oamenii tot mai des întrebându-se ce se întâmplă cu pământurile lor, ce mănâncă, ce apă beau, dar și să contribuie decisiv la Mișcarea de Eliberare Națională din anii ’90 ai secolului trecut.

„În discursul Mișcării democratice pentru susținerea restructurării era un punct special: ecologia. Se spunea că ne aflăm în pragul unei catastrofe ecologice, echivalentă dezastrului fizic și spiritual al poporului. Ecologiștii au bătut alarma că este ceva important”, a declarat, în cadrul aceleiași emisiuni, istoricul Ion Xenofontov.

Alecu Reniță, deputat în primul Parlament al R. Moldova: „Din păcate, RSS Moldovenească a servit ca un poligon experimental”

„Sovieticii ascundeau în primul rând problemele care vizau sănătatea populației, fiindcă URSS nu era speriată de faptul că preia de la natură milioane de hectare și le degradează, dar a început să se sperie în momentul când au început să apară școli speciale în care erau copii cu foarte multe malformații. Este adevărat că multă vreme ei nu au înțeles legătura dintre degradarea mediului și degradarea sănătății populației. Din păcate, RSS Moldovenească a servit ca un poligon experimental.

Noi trebuie să înțelegem că URSS era până la Kamceatka, până la Pacific, practic dincolo de Ucraina începeau pământuri neproductive, iar tot ce era republica moldovenească în cadrul Uniunii Sovietice însemna și peste 3 milioane de hectare de pământ foarte roditor. Dincolo de această bogăție a solurilor, erau marile corporații care fabricau îngrășăminte și chimicale. Ca să-și demonstreze că fac minuni, au început să caute locurile cele mai avantajoase din imperiu pentru ca să poată demonstra că, grație lor, a crescut rodnicia la hectar.

În realitate, am aflat prin 1984, rodnicia unui hectar de pământ moldovenesc era de șase ori mai mare decât pe suprafața europeană a URSS. Deci, fără să faci nimic, de aici scoteai cu șase unități mai mult. Această legătură dintre degradarea mediului și degradarea calității vieții a fost elementul-cheie pe care noi, ecologiștii, l-am adus în spațiul public”.

Arcadie Capcelea, primul ministru al Ecologiei din R. Moldova: Strategia de irigare de pe vremea sovieticilor, reluată astăzi?

„La finele anilor ’70 – ’80, a început elaborarea unui studiu de fezabilitate privind pomparea apei râului Nistru din lacul de acumulare de la Novodnestrovsk în râurile Căinari, Răut, Ciugur, pentru ca ulterior să fie construite sisteme de irigare în viile acestor râuri. A rămas un proiect nefundamentat și abandonat.

Irigarea trebuie privită astăzi ca o necesitate în contextul schimbărilor climatice, dar trebuie să adaptăm, să utilizăm tehnologiile cele mai raționale. Strategia elaborată acum patru ani în R. Moldova e focusată, iarăși, pe sisteme centralizate gigantice, cu stații de pompare, spunându-se numai că vor fi încurajate sistemele decentralizate, inclusiv prin picurătoare. Punct. Restul – reabilitarea, cu 270 de milioane de euro, a sistemelor vechi care nu sunt eficiente și construirea a încă vreo sută de mii de ha de sisteme centralizate, care tot nu vor fi eficiente. De ce, chiar după reabilitarea sistemelor cu ajutorul financiar al SUA, sunt irigate numai 7 000 de ha din 200 de mii, suprafața existentă? Au fost reabilitate pentru irigarea a 15 mii de ha și sunt irigate doar 7 000. Nu există conexiune între interesul fermierilor și celor care exploatează”.

Andrei Dumbrăveanu, jurnalist: Nu intri cu tancul în natură ca să faci agricultură

„Cum nu erau probleme de sex, sex în URSS nu era, așa nu erau nici probleme de mediu. Rușii au ascuns tor timpul problemele față de popor. Nicio țară în lume nu a făcut ce s-a produs în Uniunea Sovietică. Nicio țară în lume nu a lansat paradigma – să nu așteptăm daruri de la natură, dar să cucerim natura, s-o facem așa cum vrem noi. S-a pornit de la uscarea bălților și extinderea terenurilor agricole”.

Ion Xenofontov, istoric: Cernobîlul a aruncat în aer planul sovieticilor de a construi o centrală atomică în sudul R. Moldova

„În RSSM, am găsit documentele la arhiva organizațiilor social-politice, s-a intenționat în 1980, era un proiect pe care l-am văzut, să fie deschisă la sudul R. Moldova o centrală atomo-electrică. Se dorea ca această zonă mai slabă din punct de vedere economic să aibă un impuls și o centrală atomo-electrică era considerată benefică pentru acest scenariu. Cernobîlul a oprit acest proiect grandios al URSS”.

Episodul „ANTInostalgia. Catastrofele ecologice” al Studioului „TeleFilm Chișinău”, difuzat pe 28 aprilie 2024 la „Moldova 1”: