VIDEO // „ANTInostalgia”: Rezistența națională, VICTORIE în fața regimului sovietic, de multe ori cu prețul vieților omenești. Scrisori anonime la Moscova și tineri executați pentru arborarea tricolorului românesc în Basarabia

Disidenții - urmăriți, judecați, condamnați, duși în lagăre sau în cariere de piatră la muncă silnică, umiliți, lipsiți de drepturi sau exilați intern - fața nevăzută a salvgardării românești în Basarabia ocupată de sovietici

Dacă gândeai altfel, riscai pușcărie, în orice grup studențesc sau muncitoresc erau cel puțin două persoane cu rol de informatori la securitate, frica era omniprezentă în societatea sovietică, discuțiile politice aveau loc în șoaptă și numai la bucătărie, iar oamenii trăiau mereu în teroare. Mărturiile aparțin unor oameni care au trăit în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM) până la destrămarea Uniunii Sovietice, dar și istoricilor care au cercetat arhivele și au prezentat, duminică, 7 mai, exemple concrete în cadrul emisiunii „ANTInostalgia. Rezistența Națională”, pusă pe post la „Moldova 1”.

În perioada sovietică au existat numeroase personalități care au înfruntat regimul totalitar și nu s-au temut să spună cu voce tare că sovieticii nu au eliberat Basarabia, ci au ocupat-o, că teritoriul din stânga Prutului aparținea României și că locuitorii de aici sunt români, ca și frații lor de după sârma ghimpată. Unii au trimis scrisori anonime la Moscova în care arătau că niciun moldovean nu deține funcții de conducere în RSSM („Noi nu am avut prim-secretari născuți în Basarabia decât în 1989. Din cei 10, opt au fost ucraineni, transnistreni sau ruși”, a calculat istoricul Octavian Țîcu), că la Chișinău nu există nicio grădiniță în limba moldovenească etc.

Toți, însă, au avut de pătimit, unii chiar au fost uciși pentru aceste adevăruri, iar propaganda sovietică i-a prezentat ca fiind „tâlhari”, „bandiți”, „naționaliști moldo-români” și noi nu am știut să le reabilităm memoria nici la aproape 32 de ani de la declararea independenței față de URSS.

Mai mult, noi nu am fost capabili să implementăm o lege a lustrației, așa precum balticii, pentru a ne afla călăii și a ne elibera definitiv din ghearele imperiului.

CITIȚI și VIDEO // „ANTInostalgia. Propaganda în film”: „Când era după un congres, trebuia numaidecât să arăți vreo două zile ce-a vorbit Brejnev. Câteodată, filmul acesta documentar era mai lung decât cel artistic și strigau din sală: Hai, măi, lasă-l odată!”

„Când a început Mișcarea de Renaștere Națională, lituanienii, ca și letonii și estonienii, au creat structuri paramilitare ale fronturilor populare, care au vegheat ieșirile din KGB. Ei au reușit să-și păstreze fondul de documente în baza căruia au făcut legile lustrației. Polonezii la fel. La noi a fost în primul rând problema faptului că această Mișcare de Renaștere Națională, combinată într-un fel cu nomenclatura, a făcut ca o parte din documente să fie sustrasă, dusă la Tiraspol sau la Moscova și au devenit instrumente de șantaj pentru clasa politică, mulți dintre care sunt agenți în continuare și se perindă prin tot spațiul nostru public și politic. A doua parte a fost distrusă chiar în curtea sediului KGB-ului, atunci când lucrurile nu mai puteau fi controlate. Asta face extrem de complicată o lege a lustrației astăzi”, a explicat Octavian Țîcu.

Născuți după anii ’90 ai secolului trecut, tinerii prezenți în platoul emisiunii realizate de Studioul „TeleFilm Chișinău” al Companiei „Teleradio Moldova”, condus de Mircea Surdu, au întrebat invitații - istoricii Igor Cașu și Octavian Țîcu, jurnalistul Alecu Reniță și Alexandra Badiu, soția disidentului Vasile Badiu - de ce, după atâtea orori suportate de basarabeni, mai avem și astăzi nostalgici după timpurile sovietice.

Ce explicații au găsit invitații și, mai ales, ce soluții există pentru a nu mai repeta „fața rea” a istoriei, aflați din emisiunea „ANTInostalgia. Rezistența Națională”, parte a proiectului „ANTInostalgia”, realizat de Studioul „TeleFilm Chișinău”:

PE SCURT

1941. Cazul organizației „Majadahonda” din Orhei

Istoricul Octavian Țîcu a povestit în cadrul emisiunii despre cazul grupului de copii de la Liceul „Vasile Lupu” și școala nr. 2 din Orhei, printre care Anatol Gumă, fratele lui, Grigore Mihu, Oleg Frunză și alții, „copii de 17 – 18 ani care au sfidat regimul și al căror gest de curaj a fost incredibil”.

„Dincolo de această nesupunere față de regim, distribuire de pliante, inscripții, ei au făcut un gest nebunesc pentru acea perioadă – acești copii s-au urcat pe clădirea NKVD-ului și au arborat tricolorul românesc, dorind să sărbătorească ziua de Crăciun. Orheienii s-au trezit în dimineața zilei de 25 decembrie cu tricolorul românesc. NKVD-ul nu-și putea da seama cine face aceste lucruri, pentru că ei erau în afara suspiciunilor, fiind copii de 17 – 18 ani. Regimul a fost nemilos în raport cu ei. După invazia sovietică de după eliberarea românească, în iunie 1941, șapte dintre ei au fost împușcați, inclusiv liderii Anatol Gumă, Grigore Mihu, și această execuție a rămas ca momentul suprem în care regimul ne-a arătat că, de fapt, nu are toleranță față de orice formă de rezistență. După anul ‘44, noi avem o masivă mișcare de rezistență anticomunistă, care, cu regret, spre deosebire de republicile baltice sau Ucraina, nu a avut un centru unic de acțiune. Au fost foarte răzlețiți. Noi nu am fost un stat și rezistența s-a creat acolo unde au existat forme instituționale”, a afirmat Octavian Țîcu.

1965. Cazul lui Leonid Cemortan

Leonid Cemortan făcea parte din elite și exprimarea unei critici din interiorul unicului partid era un lucru neobișnuit. Acesta a trimis, în decembrie 1965, un memoriu anonim la Comitetul Central al Partidului Comunist de la Moscova în care denunța practicile sovietice în raport cu moldovenii.

„Cemortan exprimă critica împotriva politicii de cadre a regimului și dă exemple concrete cum moldovenii sunt subreprezentați la nivelul organelor de partid centrale, locale, la nivelul Guvernului etc. El are argumente concludente, susținute și de alte documente pe care le avem în arhivă. Până în anii ’60, practic nu aveam basarabeni în Guvernul RSSM, în funcții-cheie la nivelul Comitetului Central al Biroului Politic, statistic vorbim, avem niște moldoveni, dar ei sunt, majoritatea absolută, din Transnistria. El critică foarte punctual faptul că în Chișinău nu există practic nicio grădiniță cu predare în limba română. El înțelege foarte clar că rusificarea, transformarea moldovenilor în homo sovieticus începe de la grădiniță”, amintește istoricul Igor Cașu.

Deși memoriul trimis la Moscova era anonim, Leonid Cemortan a fost identificat și chemat la sediul securității din Chișinău. El nu a renunțat la aceste critici.

1967. Cazul lui Simion Odobescu

Simion Odobescu, un profesor din orășelul Dubăsarii Vechi, a trimis câteva scrisori și documente la Ambasada României de la Moscova, însă copii ale acestora au ajuns la securitatea de la Chișinău.

Istoricul Gheorghe Negru susține, în cadrul acestei ediții a proiectului „ANTInostalgia”, că Odobescu a trimis inclusiv o adresare către ONU care cuprindea un dialog imaginar între Ștefan cel Mare și un strănepot de-al său. Cei doi vorbeau despre faptul că trebuie de luptat „împotriva urgiei” și era ușor de înțeles cine ne-a adus „urgia”.

Simion Odobescu a fost condamnat în anul 1968 la trei ani de închisoare, iar în 1971, când a terminat de ispășit pedeapsa – la încă șapte ani de lagăr, după care timp de cinci ani de deportare, neavând voie să revină la baștină. Nici nu a fost nevoie, fiindcă Odobescu a decedat în 1972 în lagăr.

1970. Cazul Asei Andruh și Liliei Neagu

Spectacolul de la Chișinău susținut în anul 1970 de formația „Mondial” din România la Teatrul Verde a avut un impact uluitor. Concertul le-a marcat și pe două tinere din Chișinău care au scris, într-o noapte, peste 40 de inscripții împotriva regimului sovietic pe clădiri publice din centrul capitalei.

Majoritatea lozincilor erau împotriva ocupării Moldovei de către ruşi, cereau alfabet latin, respectarea drepturilor moldovenilor pe pământul lor, criticau, de asemenea, comportamentul şovin al ruşilor din Moldova. Lilia şi Asea aveau percepţia că mulţi ruşi, dar şi evrei rusificaţi, se bucură de prea multe privilegii, ocupând funcţii înalte, iar moldovenii sunt discriminaţi la ei acasăşi sunt trataţi drept străini.

„Lilia Neagu era studentă la școala de medicină din Chișinău, avea 18 ani, era mai mare, de aceea și pedeapsa este mai mare, conform Codului Penal. Asea Andruh era elevă în clasa a 10-a la școala nr.1 moldovenească, acum „Liceul „Gheorghe Asachi”, avea 16 ani. Lilia Neagu trăia la gazdă la Asea Andruh, aici, la Malina Mică. Au pregătit din timp vopsea și, într-o zi, la începutul lunii septembrie 1970, pe la 3.00 – 4.00 dimineața, s-au trezit și au hotărât să realizeze acțiunea. Lângă Turnul de Apă de astăzi au scris primele inscripții. Nu le-a observat nimeni, au prins la curaj, au coborât pe Pușkin în vale, la Casa Presei, au mers la Ministerul Comerțului, pe Ștefan cel Mare, chiar în inima puterii. Aceasta rămâne o chestiune curioasă cum, în centrul Chișinăului, nu le-a observat nimeni. Au scris în total vreo 40 de inscripții cu caracter antirusesc, anti-Bodiul, unele chiar cu caracter antisemit la Ministerul Comerțului”, a povestit în cadrul aceleiași emisiuni istoricul Igor Cașu.

1971. Cazul lui Gheorghe Ghimpu, Alexandru Usatiuc și Valeriu Graur


Gheorghe Ghimpu

Acest caz al liderilor Frontului Național Patriotic din Basarabia este considerat de istorici „poate cel mai important” al rezistenței naționale, pentru că a inclus și problema reUnirii cu România.

„Cazul Gheorghe Ghimpu, Alexandru Usatiuc și Valeriu Graur este unul de rezonanță. Există dosarul lor compus din 11 volume, în plus două cutii mari cu materiale care au fost confiscate de la organizatorii Frontului Național Patriotic de Eliberare. Alexandru Usatiuc, Bulgăr în memoriile sale, vorbește despre faptul mișcarea a fost fondată în anul 1947 de zece foști elevi ai Liceului „Vasile Lupu” din Orhei. În anii ’60 a avut loc întâlnirea dintre Alexandru Usatiuc și Gheorghe Ghimpu, iar Gheorghe Ghimpu povestește, într-un document din materialele anchetei, că el, în acea perioadă când s-a întâlnit cu Alexandru Usatiuc, deja cercetase o mulțime de cărți, documente și a ajuns la concluzia că moldovenii din Basarabia și Bucovina sunt români și, de fapt, Basarabia aparține României și trebuie să activeze în direcția Unirii Basarabiei și Bucovinei cu România. Au elaborat programul partidului, au pregătit primul congres, un raport și hotărârea congresului”, amintește istoricul Gheorghe Negru.

Alexandru Usatiuc-Bulgar a fost arestat pe 13 decembrie 1971 la Kislovodsk. La scurt timp au fost arestaţi şi Gheorghe Ghimpu, Valeriu Graur şi Alexandru Soltoianu. Aceștia au fost condamnați la pedepse cuprinse între patru și șapte ani de închsoare - lagăr corecţional cu regim sever.

1975. Cazul lui Alecu Reniță

Jurnalistul Alecu Reniță era student în ultimii ani la Universitatea de Stat „Vladimir Ilici Lenin” din Chișinău și avea o curiozitate aparte vizavi de subiecte legate de „istoria noastră”, buneii săi fiind deportați și apoi „reabilitați”. A ochit în Chișinău trei plăci cu inscripții mincinoase vizavi de „eliberarea” Basarabiei de către sovietici și și-a propus să le dea pe toate jos.

A doborât doar una, cea de pe clădirea Academiei de Științe a Moldovei, și a fost reținut.

„Noi am fost la ziua de naștere a unui coleg de grupă de-al nostru. Era șeful grupei. Era o cafenea la vreo 300 – 500 de metri de Academie, „Porumbița”. Cred că am ieșit pe la 10.00 – 10.30. Am rămas mai în spate, oricum aveam chestia asta planificată... Am dat această placă jos. A fost mai greu s-o ajung, dar după ce am ajuns-o, am aruncat-o”, rememorează astăzi Alecu Reniță.

A doua zi, nu începuse prima lecție la universitate, când au venit după el.

„Au venit doi, erau îmbrăcați în stil tradițional NKVD-ist, aveau aceste trenciuri de piele și au venit direct la catedră. Când i-am văzut, am ieșit pe ușa auditoriului și am așteptat în coridor, n-am vrut să fie spectacol”, continuă el.

Au urmat luni de zile de anchetă în care acuzatorii încercau să-l trimită la casa de nebuni, după ce Alecu Reniță le-a spus că „nu putea Uniunea Sovietică să elibereze Basarabia de sub jugul român, fiindcă acesta este teritoriu românesc”: „Ei spuneau că un student sovietic nu putea să spună că Basarabia nu este pământ sovietic”.

Verdictul i-a fost dictat în toamnă – întâi patru ani de închisoare și, după demersurile avocatului, pedeapsa a scăzut la trei ani în cariera de piatră a penitenciarului de la Brănești.

„Din prima zi și din ultima în care am ieșit, am fost tratat ca un dușman al puterii sovietice. Veneau și se interesau cum merge reeducarea. Un refuz de a răspunde însemna carceră. O chestie groaznică, nu-ți dădea nici apă de băut”, povestește jurnalistul despre încercările din pușcărie de a-i „rupe coloana vertebrală”.

După eliberare s-a dus acasă și lăcrimează și azi, când își aduce aminte discuția avută atunci cu mama sa.

„Mama era un om deosebit, Dumnezeu să-i odihnească. Ea a venit, a luat un scaun, s-a așezat lângă mine și a fost, cum să zic..., ca o mamă. Așa a zis: Bine că ai trecut peste asta. Foarte bine că ai trecut. Eu știam că tu ești tare și nu puteau să te frângă ei pe tine”, rememorează Alecu Reniță printre lacrimi mângâielile mamei sale, care l-a asigurat atunci că „o să treacă”.

Și a trecut. E adevărat că după alte umilințe, când nu era primit din nou la universitate ca să-o termine, dar a ajuns deputat în primul Parlament și a votat Declarația de Independență a R. Moldova, adică desprinderea de URSS. Chiar și așa, nu și-a putut vedea niciodată dosarul, fiindcă securitatea i-a spus că „nu există”.

„Exilații” Vasile Badiu, Gheorghe Malarciuc, Dumitru Matcovschi și Petru Cărare


Foto: Jurnalistul Mircea Surdu, în discuție cu Alexandra Badiu, soția regretatului Vasile Badiu

Criticul și istoricul literar Vasile Badiu a fost exilat din Chișinău pentru viziunile sale și dus „la o margine” a republicii.

„După facultate, el a lucrat la „Tinerimea Moldovei”, încă din anii de studenție. Dar când a luat diploma, l-au trimis profesor de limbă moldovenească la Câșlița-Prut, Cahul. Apoi, într-un timp scurt, l-au schimbat la Borogani, raionul Leova. Acolo a fost profesor cinci ani, apoi șef de studii, director. A lăsat urme profunde în știință, cultură, în viața satului Borogani”, susține Alexandra Badiu, soția acestuia.

Istoricul Igor Cașu amintește că Vasile Badiu a fost „exilat intern”.

„Erai la Chișinău, aveai o slujbă respectuoasă, dar pentru faptul că încălcai anumite tabuuri, citeai literatură românească cu caracter istoric sau poezii de Eminescu interzise în edițiile din RSSM erai trimis în raion sau în sat, ca să fii izolat, o strategie de a presa persoana ca să devină disciplinată din punct de vedere ideologic, să nu recidiveze. Regimul totalitar înseamnă o gândire unică. Toți care deviau de la această gândire unică trebuiau să fie pedepsiți”, explică istoricul ce i s-a întâmplat lui Vasile Badiu.

Alte personalități pedepsite în același fel au fost Gheorghe Malarciuc „fugărit” la Japca, raionul Florești, Petru Cărare „dus” la Budăi, Telenești, Dumitru Matcovschi etc.

„Ei aveau o teamă că toată lumea asta, adunată împreună, poate găsi o formă de organizare și protest, de aceea erau fugăriți prin sate pentru a-i izola, ca să nu aibă contact cu Chișinăul”, explică Alecu Reniță, care i-a cunoscut personal pe mulți dintre disidenți.