Unirea în iulie

Contre-jour

După maratonul campaniei electorale pentru locale, stresant și epuizant, o Mare Adunare Națională la Chișinău pentru Unire a venit cumva ca o supraofertă. Basarabeanul, după ce a apărat capitala de o restaurație prorusă, pe 28 iunie 2015, trebuia să-și găsească noi resurse de energie pentru o manifestație de amploare consacrată Unirii românilor la 5 iulie a.c. Există o întreagă dispută pe Internet în legătură cu numărul participanților la această Mare Adunare Națională, se avansează cifre între 5 000 și 30 000 de oameni. Adevărul, ca de obicei, e undeva la mijloc, deși, să recunoaștem, acest „mijloc”… e foarte larg (în intervalul de timp în care m-am aflat și eu acolo, strângând mâna unor foști colegi de lucru de la Editură, mari patrioți și unioniști, privirea mea generoasă, scrutând Piața și parcul Catedralei cu umbroșii săi copaci, a estimat cam la vreo 10 000 de oameni). Chiar am auzit pe cineva care glumise doar pe jumătate, reproșând organizatorilor: „Cine face Unirea în iulie?”. „Cum cine, unioniștii adevărați!”, i s-a răspuns. „Cei care au venit azi în PMAN sunt nucleul dur al unionismului din Basarabia”.

Sigur că dincolo de discuțiile legate de oportunitatea momentului ales pentru această manifestație, de capacitatea organizatorică a asociațiilor unioniste, dar și dincolo de faptul că o nouă „adunare națională” a fost anunțată în august de Platforma DA - care a reușit până acum să convoace mitinguri mult mai ample -, reafirmarea idealului Unirii ca deziderat național este de salutat. Ideea unionistă este îmbrățișată de generația tânără, de persoane neînregimentate politic, care vorbesc despre Unire cu toată recuzita patriotică ce presupune acest demers, dar și avansând un calcul pragmatic, oferind o șansă R. Moldova pentru a se salva și a răzbate la limanul acestei tranziții fără de sfârșit. Sunt la fel de atașați față de ideea Unirii și oamenii în vârstă, prezenți într-un număr mare la manifestația de duminică: aceștia au în spate o viață plină de suferințe, memoria unor războaie, deportări, memoria foametei, persecuțiilor politice, precum și amărăciunea celor peste două decenii de independență post-URSS, care i-a sărăcit, i-a adus la sapă de lemn. Pentru ei Unirea cu Români aeste ultima speranță. Le-am văzut fețele emoționate și transfigurate de bucuria libertății de a clama acest ideal în piața din centrul orașului, fără frică, după ce în cea mai mare parte a vieții lor l-au articulat cu jumătate de gură, l-au transmis în șoaptă copiilor lor, într-o perioadă când acuzația de „naționalism” a frânt atâtea destine de basarabeni talentați și onești.

Statul moldovean, mai ales în „varianta” sa din ultimii ani, când coaliția de guvernare proeuropeană a reușit să-și dezamăgească chiar și cei mai înfocați suporteri, a eșuat în multe privințe. Furtul miliardului de dolari din bănci și sistarea finanțării externe, care deschide perspectiva falimentului pentru R. Moldova, sunt tot atâtea motive pentru a căuta o alternativă salvatoare la actuala stare de lucruri dezastruoasă. Unirea, dorită de moldoveni și acceptată de statul român, ar fi o soluție pentru integrarea acestui teritoriu în spațiul european, pentru scoaterea lui de sub influența mortificantă a Rusiei, pentru lansarea unor reforme îndelung amânate, care să facă din R. Moldova un loc bun de trăit. Și aici mă gândesc în primul rând la combaterea corupției - campanie care a început să dea roade în România.

Unii vorbitori de la mitingul din 5 iulie au invocat anul 2018 ca bornă decisivă pentru realizarea Unirii politice a celor două state românești, seduși cumva de paralelismul istoric cu Marea Unire de la 1918. Nu știu dacă acest termen - 2018 - este unul realist pentru săvârșirea Unirii, calculele și prospecțiunile pentru anii ce vin sunt volatile, minate de imprevizibil - agresiunea Rusiei în Ucraina, criza din Grecia și, se pare, dezechilibrele provocate de aceasta în întreaga Uniune Europeană… Ce știm cu siguranță este că ar trebui să se facă pașii concreți ai Unirii: interconectarea liniilor electrice, construirea unei legături feroviare rapide și eficiente între București și Chișinău, reconstruirea podurilor peste Prut, relansarea euro-zonelor de la frontiera de vest a R. Moldova, dezvoltarea de programe culturale și educaționale, care să funcționeze sub orice guvernare și în orice context politic și la Chișinău, și la București. Realizarea acestor proiecte de integrare economică și instituțională, unele din ele deja demarate, nu are nevoie neapărat de ideea unirii politice ca „humus” motivațional. E suficient să recunoaștem nevoia unora de ceilalți și, mai ales pentru Basarabia, este vitală conștiința apartenenței comune cu România la spațiul civilizației occidentale, în care comuniunea noastră de limbă, istorie și cultură reprezintă un liant indestructibil.

O circulație intensă a oamenilor dintr-o parte și alta a Prutului va asigura o mai bună cunoaștere reciprocă și va spulbera prejudecățile care mai persistă la București și la Chișinău. Astfel încât în anul 2018, chiar și în plină arșiță, cum e luna iulie, numărul unioniștilor să fie mult mai mare, iar luările de cuvânt, apelurile formulate de participanții la manifestațiile care se vor organiza – intelectuali, oameni politici, studenți, activiști civici – să reafirme nu doar o aspirație națională seculară, „reîncălzită” sporadic și circumstanțial. Am dori să avem atunci o nouă realitate, o perspectivă mai bună pentru români, indiferent dacă va mai exista sau nu între ei o linie de demarcație administrativă.