Unde e societatea civilă, unde e poporul?

Contre-jour // Moldovenii sunt spectatorii neputincioși ai bâlciului numit formarea noii coaliții de guvernământ

Blocajul politic la care asistăm de două luni încoace și care nu a putut fi rezolvat nici măcar de „serviciul de descarcerare” al emisarilor europeni, la discuțiile de marți de la aeroport, demonstrează că nu doar partidele sunt incapabile să-și învingă mediocritatea, corupția și lipsa de viziune, ci Moldova întreagă este blocată, scufundată în marasm.

Alegerile din 30 noiembrie au fost ultima încercare a adepților integrării europene de a-i responsabiliza pe politicienii moldoveni autodeclarați prooccidentali. Dar n-a folosit la nimic, din păcate. Partidele, niște SRL-uri de familie, solidare în infracțiuni, și-au demonstrat plafonul extrem de jos al aspirațiilor lor, s-au auto-descalificat moral și politic. Mai trist este că acestui dezmăț al clasei politice nu i se opune nimeni. Moldovenii sunt spectatorii neputincioși ai bâlciului numit formarea noii coaliții de guvernământ - un bâlci cu iz de putregai -, înjură la bucătărie, își varsă mânia pe neveste și copii, își îneacă amarul în alcool, dar nu sunt fulgerați, măcar periferic, de ideea că ar putea chiar ei să schimbe ceva.

Societatea civilă, cea care veghează, pune presiune, obligându-i pe șefii politici și structurile arondate lor să-și țină în frâu instinctele de prădători, este un proiect sublim, dar care lipsește cu desăvârșire în R. Moldova. Avem o puzderie de ONG-uri, uniuni de creație, asociații obștești și chiar sindicate cu zeci de mii de membri înregistrați, dar nu s-a reușit - chiar nimeni nu a avut această idee? - organizarea măcar a unui miting de câteva mii de participanți, la Chișinău, care să formuleze niște exigențe privind transparența negocierilor politice și respectarea interesului public, ca să nu mai vorbim de respectarea angajamentelor luate în fața susținătorilor și donatorilor occidentali, cei care au menținut R. Moldova pe linia de plutire în această perioadă.

Refrenul obsedant de după alegeri, provocat și de revenirea în forță a partidei pro-ruse, radicale, reprezentate de socialiștii lui Dodon, patronați de Moscova, era că „nu se mai poate pe vechi”. Au spus-o unii lideri politici, a spus-o prim-ministrul Leancă, având în față tabloul real al stărilor de lucruri din R. Moldova, au spus-o diverși comentatori și analiști politici. În van. Mocirla negocierilor postelectorale ne arată că se poate foarte bine pe vechi și chiar și mai rău decât a fost înainte. E loc pentru și mai multă nesimțire. Într-o situație economică internă extrem de precară, cu un război în plină desfășurare la Est de noi care ne poate afecta cumplit și deturna orice iluzie europeană, având un sector bancar autohton vraiște, în care orice bandit se plimbă nestingherit și dispare cu miliarde de lei fără să pățească nimic, aleșii noștri continuă să liciteze ministere și funcții bănoase, cum pare să fie – așa cum a transpirat din „dezbaterile platonice” PD, PLDM și PL -, Ministerul Transporturilor, acolo unde se vehiculează zeci de milioane de euro și mai picură generos și în buzunarele asfaltatorilor-prieteni.

Tragedia este că alternativa la aceste partide care ne-au dezamăgit atât de mult este și mai dezastruoasă: e perspectiva neantului rus, în care Kalașnikovul și sutanele pravoslavnice cu epoleți KGB-ști vor face legea, scufundându-ne într-un ev obscurantist și sălbatic, după modelul „republicilor populare” Donețk și Luhansk.

Sunt convins că, dacă ar fi existat o presiune a străzii (nu doar a blogurilor!), care să insiste măcar pe transparența negocierilor (așa cum sugera în primele zile de după alegeri Nicolae Negru) și pe aducerea unor moderatori europeni, n-am fi trăit dezastrul și deznădejdea de acum.

Dar tot din acest peisaj basarabean bolnav, aparent fără speranță, ar trebui să se nască societatea civilă, inițiativa populară care să schimbe lucrurile. Nimeni n-are să o facă în locul nostru.