Când unul vine (Dodon) și altul pleacă (Șalaru)

Contre-jour

În Moldova câteodată lucrurile se potrivesc perfect, dar nu așa cum am dori mulți dintre noi. Igor Dodon a fost confirmat de Curtea Constituțională ca președinte al R. Moldova, iar Anatol Șalaru, ministrul Apărării, a rămas fără sprijinul politic al Partidului Liberal, ceea ce înseamnă că una dintre dorințele fierbinți ale noului președinte – demiterea lui Șalaru (un pro-NATO, un unionist și-un „antirus” convins) – se va împlini.

***

Să le luăm pe rând. Curtea Constituțională condusă de polivalentul (jurist și lingvist) Alexandru Tănase l-a validat pe Dodon ca președinte, curmând chinurile de o lună de zile ale socialistului de la Sadova și a fanilor săi cu șepcuțe roșii. Asta întrucât Curtea nu are instrumente să investigheze și să analizeze încălcările și abaterile pe care le pretind contestatarii, în speță contracandidatul Maia Sandu. Toate aceste litigii trebuiau rezolvate în instanțele judecătorești inferioare. Or, acolo Maia Sandu și miile de cetățeni din diaspora cărora li s-a obstrucționat dreptul la vot n-au găsit dreptate, pentru că așa a fost ordinul. Pe nimeni n-a deranjat nici faptul că dintr-un teritoriu separatist, Transnistria, care tocmai și-a ales propriul „președinte”, au fost transportați în mod organizat, plătiți, stimulați, încurajați, alegători care au votat în favoarea lui Dodon.

Toate aceste lucruri se cunosc, societatea vorbește, însă Curtea Constituțională a găsit de cuviință că Dodon – imaginea sublimată a R. Moldova la 25 de ani de independență! – merită să fie președinte, chiar și susținut deschis de Moscova și mințind, calomniind în mod monstruos, semănând ură și panica în mijlocul „poporului moldovenesc”. Foarte ciudată a fost paralizia instituțiilor statului, după ce o investigație RISE Moldova făcuse publice sursele Bahamas, de finanțare ilegală a lui Dodon. Va plăti cineva pentru această flagrantă încălcare a legii și pentru inacțiune?

Curtea Constituțională, desigur, nu poartă răspundere pentru deciziile tribunalelor inferioare, deși altă dată avea o mai mare propensiune spre interpretare și era atât de pasionată de vertijul ideilor încât lua în calcul până și suspiciunile. Și de această dată ar fi putut invoca „suspiciuni de fraudă” (așa cum acuzase, demolator, „suspiciunile de corupție” în cazul lui Filat). Dar se vede că azi obiectivele sunt diferite, de aceea și retorica judecătorilor Curții este mai puțin plastică, mai ternă cumva.

***

Conflictul din interiorul Partidului Liberal, al cărui veteran-președinte, Mihai Ghimpu, a tot deconspirat în acești ani trădători și agenți infiltrați în partidul pe care îl conduce cu atâta autoritate și clarviziune, era unul previzibil după rezultatul dezastruos înregistrat de PL, 1,8%, la alegerile prezidențiale. Anatol Șalaru, ministrul Apărării, care a fost privit de multă lume ca o candidatură mai bună, cu mai multe șanse decât Mihai Ghimpu în alegeri, a avut neinspirația să creadă că e momentul să atace, cerând convocarea unui congres extraordinar al partidului, în care să se discute prestația candidatului PL în scrutin. Numai că inițiativa sa a fost respinsă vehement de Biroul Politic al PL, care s-a făcut redută în jurul actualului președinte. Opt din nouă membri ai Biroului Politic (al nouălea este chiar Șalaru!) au votat pentru retragerea sprijinului politic ministrului Apărării. Nu știu care au fost declarațiile altor membri ai Biroului Politic sau chiar ale lui Mihai Ghimpu însuși – foarte dur în exprimare, cum ne-a obișnuit – dar ministrul Transporturilor, Iurie Chirinciuc, s-a declarat foarte surprins: „Niciodată nu am crezut că dl Șalaru, fiind coleg cu dl Ghimpu din 1989, ar fi fost în stare de mârșăviile pe care le-a făcut și care au fost confirmate de colegi. Am trăit una din cele mai mari decepții din viață şi nu mi-am imaginat că politica este atât de murdară și că se poate manipula opinia publică cu atâta nerușinare”.

Este de remarcat limbajul oarecum mai moale („mârșăviile”) al ministrului Transporturilor, pentru că în alte dăți expulzările și dezertările din partid erau însoțite de sentințe mult mai contondente: de pildă, cea de „kgb”-iști. Dorin Chirtoacă, nepotul liderului, i-a făcut „ticăloși” pe Ion Hadârcă și Ana Guțu, care voiau și ei o reformă internă în partid, tăind orice speranță de schimbare de generație la vârful PL.

PL-iștii n-au proprietatea termenilor, nu stăpânesc nuanțele și exagerează, vorbesc într-un limbaj apocaliptic despre colegii „defectori”, și asta doar din dorința de a-i fi pe plac, de a-i demonstra fidelitate șefului, arătându-i că nu au ezitări când trebuie să-i combată pe cei care au îndrăznit să-l conteste pe dl Ghimpu.

Declarația ministrului Transporturilor despre „murdăria” din politică, n-am cum să nu observ, emană o nesfârșită candoare, întrucât chiar el, dl Chirinciuc, face parte dintr-un guvern instalat pe ascuns, la miezul nopții, la fel cum e susținut de o majoritate parlamentară încropită prin corupție și șantaj. Ar fi normal ca dl Chirinciuc, așa exigent și sincer cum se afișează acum, să se fi arătat la fel de stupefiat, să-și fi pus aceleași întrebări inocente – ca un camerton al moralității – și cu prilejul învestirii, acum aproape un an, a puterii din care face parte.

***

Soarta lui Anatol Șalaru depinde de interesele Coordonatorului, doar el va decide dacă Mihai Ghimpu și partidul său va mai conta în viitoarele sale scheme și construcții politice. Ceea ce avem acum ca imagine este că Dodon, chiar înainte de a fi depus jurământul ca președinte, obține o primă satisfacție, înlăturând un ministru care cocheta cu NATO, pleda pentru Unire și avea puseuri „antirusești”. Se pare că jubilația lui Dodon nu-i deranjează pe liberali, ei nu se simt deloc responsabili că noul președinte prorus își va începe mandatul cu o victorie împotriva intereselor naționale ale R. Moldova. Ceea ce contează pentru Mihai Ghimpu și echipa sa de susținători este să fie îndepărtat cel care a îndrăznit să-i pună sub semnul întrebării supremația și controlul total asupra partidului (jinduind la pușculița cu bani, la afacerile profitabile ale SRL-ului), adică să rămână neclintite rudele, cumetrii, sponsorii și „oamenii devotați”, care își țin cuvântul în orice condiții.

Pe nimeni, se pare, în PL, dar și în guvern (asta vom vedea în curând) nu interesează cu adevărat proiectele demarate și succesele lui Anatol Șalaru în funcția de ministru al Apărării. La fel cum nu-i interesează, se pare, nici reacția Bucureștiului (care nu poate fi decât una de surprindere și contrariere).

Așa sfârșește cariera unui ministru prooccidental în Moldova, care a avut impertinența și nesăbuința să-și contrazică șeful de partid (deși știa ce îl așteaptă, pentru că a asistat impasibil, alături de lider, atunci când alții erau fugăriți și ostracizați – ce ironie, să-i vină și lui rândul!). Ca o frumoasă amintire a mandatului său, Anatol Șalaru își poate pune în ramă mai multe fotografii în care apare împreună cu soldații și cu blindatele americane din Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău. „Visul american” al Moldovei.