Singuri: tata - la închisoare, mama - peste hotare

Soartă // Nu au știut ce e lenjerie de corp, cum se mănâncă corect, iar de școală… nici pomeneală. Este povestea de viață a trei frați, cazați acum într-un centru de plasament din capitală

„Bade Gheorghe, noi am venit!”, se aude din capătul coridorului. Patru ochi negri și zglobii se ițesc de după perete. Au venit să-și salute „mamele” și pe „tata”. Așa fac de fiecare dată când se întorc de la lecții. „Bună ziua! Ancuța mă numesc, dar dumneavoastră?”, îmi întinde mâna să se salute bărbătește Ancuța. Alături de ea este surioara mai mica, Mădălina.

Nu pot să nu-și împărtășească bucuria că au primit note de 8 la Arta Plastică, Muzică și alte obiecte. Angajații centrului unde sunt plasate le răsplătesc cu o mângâiere pe cap, o îmbrățișare și o încurajare. Nu au avut parte niciodată de asta până au ajuns din raionul Basarabeasca la Centrul de plasament al copilului din municipiul Chișinău „Regina Pacis", fondatorul căruia este Cesare Lodeserto. Ionel (12 ani), Ancuța (zece ani) și Mădălina (nouă ani) au fost aduși aici după ce au rămas practic în stradă. Tata este condamnat la închisoare pentru că le-a ucis frățiorul, mama a plecat peste hotare și a uitat de ei, iar o altă soră, ajunsă la majorat, încearcă să-și găsească un rost în viață.

Orfani, dar cu părinți

Frățiorii au rămas orfani chiar de micuți. Deși le-au dat viață, părinții nu au avut grijă ca aceștia să aibă o copilărie fericită, să fie sătui, îmbrăcați și îngrijiți ca semenii lor. Mâncau ce aveau și se îngrijeau cum puteau. De școală… nici pomeneală. Nu aveau o locuință a lor, își găsiseră adăpost la o mătușă de-a mamei. Alcoolul era stăpânul casei, iar certurile în familie nu conteneau. Deseori acestea se terminau cu bătăi. Ultima a fost fatală. Supărat pe fiul lui în vârstă de 14 ani, tatăl l-a înjunghiat. „Dar el nu era rău. Venea acasă tare obosit și oleacă beat. Noi ne jucam cu el, săream în spatele lui, ș-apoi începea să se certe cu mama și se băteau, dar nu era rău”, încearcă să-și apere tatăl micuța Ancuța, în timp ce cuprinde la piept o jucărie. „Îmi iubesc tatăl ca pe jucăria asta”, adaugă fetița, în timp ce piaptănă atent coada pufoasă a unui căluț de pluș. Atât își amintește ea de tata.

Patru copii - în stradă

Până în acea zi, familia a mai fost împreună. Tatăl a ajuns după gratii, mama a plecat peste hotare, iar ceilalți patru copii au rămas în stradă. Nu aveau unde se duce și nici cine să-i ajute. Așa au ajuns trei din cei patru frați la Centrul de plasament unde „badea Gheorghe”, căci așa aceștia îi spun directorului Centrului de plasament al copiilor „Regina Pacis”, Gheorghe Brăduțanu, are grijă să le aducă mâncare, să le fie cald și să fie curat îmbrăcați. Sora cea mai mare, pentru că împlinise majoratul, a trebuit să-și caute singură adăpost și o bucățică de pâine să se hrănească.

De mama nu prea vorbesc, nu au ce-și aminti. „Mama nu ne iubea așa cum ne iubește doamna Valentina (Valentina Miron, psihologul Centrului de plasament – n.r.). Noi vrem să ne telefoneze, dar ea nu vrea. Țaca (sora mai mare – n.r.) ne spune că vorbește cu ea, dar cu noi nu. Ne este dor, dar dacă ne ducem de aici ne va fi dor și de doamna Valentina. Nu, nu ne ducem”, zâmbește Mădălina, elevă în clasa I, deși are deja împliniți nouă ani.

Nu știau să scrie și să citească

Deși erau măricei, micuții nu știau să citească și nici să scrie. Nu pentru că ar fi fost incapabili, dar pentru că nu au știut ce este școala. Nu au știut ce este lenjerie de corp, încălțăminte de schimb și să mănânce cu lingura și furculița. „A fost o adevărată „luptă” cu fetițele să le învățăm să poarte lenjerie de corp și să se spele seara, înainte de somn. Numai le îmbrăcam și se dezbrăcau. Nu erau obișnuite și nici nu știau ce este asta. Ne-am chinuit mult să-i învățăm să poarte încălțăminte de schimb. Aici, la centru, ei trebuie să poarte ciupici, pentru că e cam răcoare pe jos. Numai le încălțam și se descălțau, rupeau ciupicii doar ca să nu-i încalțe. Am avut o situație când numai am încălțat-o, a ieșit afară, a mers la tomberon și i-a aruncat. De mâncat frumos, nici vorbă. Nu știau cum să folosească lingura și furculița. Erau obișnuite cu mânuțele să întingă în farfurie. I-am educat practic de la zero”, ne spune asistentul social al centrului, Viorica Dudca.

Nu și-a lăsat frații de izbeliște

Deși a fost nevoită să o ia de la zero, sora mai mare a celor trei frățiori nu uită de aceștia. Îi vizitează periodic și le aduce din puținul pe care îl are. Mai mult, i-a luat sub tutelă și ține cu tot dinadinsul ca, atunci când își va găsi un serviciu, să închirieze un apartament mai mare și să-și ia frățiorii dragi. Între timp, aceasta a urmat un curs de frizerie. Nu poate să-și găsească acum un loc de muncă, pentru că oriunde s-ar adresa, i se cere un stagiu de muncă de minimum doi ani. Totuși, tânăra nu-și pierde speranța că se va găsi cineva care să o angajeze, iar din banii adunați, să poată să-și întrețină și cei trei frați de la centru care sunt încălziți și hrăniți acum de străini.