Povestea femeii care s-a PRĂBUȘIT și a RENĂSCUT din propria cenușă. Cele TREI lucruri care ne controlează viața

Mihaela Sofronie a fost diagnosticată cu cancer de sân. A urmat parcursul normal: chimioterapie, mastectomie, vindecare. Povestea ei începe, de fapt, după încheierea tratamentului. Viața de după cancerul mamar i-a fost mult mai grea decât cea din timpul cancerului. În doar o săptămână a pierdut tot: o sarcină, un job și soțul, care a ales să intre într-o nouă relație. Iar la astea se adăuga mutilarea fizică, din cauza căreia nu se simțea îndeajuns de întreagă, îndeajuns de… „totală”.

Totul a început cu un nodul

Povestea cancerului de sân în viața mea începe aproape identic cu a celor mai multe femei. Un nodul. Un nodul investigat medical imediat după depistare, un nodul care părea a fi benign sau poate chiar era. După aproape patru luni n-a mai fost. Patologia s-a manifestat prin sângerare prin mamelon. Intervenția chirurgicală era iminentă, deși „natura” ei nu era neapărat malignă.

A urmat intervenția chirurgicală de extirpare a țesutului afectat. Apoi biopsia a confirmat caracterul malign. Au urmat serii de chimioterapie, apoi mastectomia urmată de alte două serii de chimio. Și asta a fost tot, în linii extrem de largi.

Traseul acesta este unul parcurs de majoritatea femeilor diagnosticate, cu mici diferențe de detaliu. Aproape că ajungi să spui: nimic special. În contextul incidenței bolii în creștere masivă de la an la an și în contextul ratei mortalității încă ridicate, oamenii încep să se obișnuiască parcă cu povestea marelui „C mamar”.

Dar, nu despre asta vreau să vorbesc… Povestea vieții mele începe efectiv după încetarea intervențiilor medicale propriuzise, după cancerul de sân și după mastectomie. Viața după cancerul de sân nu este despre „aș putea muri mâine”, ca în cazul oricărei alte patologii grave. Viața de după cancerul de sân este despre… „cum trăiesc eu restul vieții așa?” și despre „cine sunt eu acum?”.

Vindecarea a venit la pachet cu depresia

Noiembrie 2006 – 31 de ani. După ultima serie de chimioterapie am plecat pentru o lună și jumătate în America. Era prima dată când zburam și prima dată când ajungeam acolo. Ce poți să-ți dorești mai mult? Să știi că ai terminat cu boala și pășești într-o mare vacanță așteptată încă din copilărie. Nu?

Răsfățul prietenilor mei și fascinația Americii n-au reușit să prăbușească depresia care mă invadase cu totul, fără să mă aștept. Plângeam din orice sau din nimic, nu mă interesa mai nimic, simțeam că toată latura mea emoțională e blocată. De fapt, nu mai simțeam nimic. M-am speriat. Nu mă mai
confruntasem cu asta și nici nu mi se spusese că mă voi confrunta. Acolo am aflat că e normală starea mea. Doar că nu știam s-o depășesc și cum să mă lupt cu ea.

Întoarsă în țară, am constatat că nu prea am de unde să primesc ajutor. La vremea aceea, psihologii erau mult mai puțini și, aș îndrăzni să spun, mai puțin pregătiți. Am încercat. N-a mers. Atunci am decis să încep să studiez, să mă autoanalizez, să descopăr și să aplic terapii pe mine însămi, să lupt și să depășesc, pas cu pas, fiecare perioadă de depresie, fiecare nouă trăire cu care mă confruntam. A fost cumplit de greu.

Și toți cei din jur așteptau, parcă, să fiu ca nouă, chiar mai odihnită și mai fresh decât ei. „Acum, gata, ești bine!”, auzeam din toate părțile. După un an și jumătate de la confruntarea cu boala, într-o singură săptămână, am pierdut tot ceea ce construisem până atunci în ani. În aceeași săptămână, am pierdut o sarcină, un job pe care îl visam și pentru care mă pregătisem, și un soț, care a considerat că tot suportul lui din timpul bolii propriu-zise ia sfârșit aici, preferând o nouă relație.

Răvășită emoțional și mutilată fizic, Mihaela a trebuit să învețe s-o ia de la capăt

Într-o săptămână, s-au prăbușit toate „construcțiile” vieții mele de până atunci. Familia, cariera și ultima rămășiță a esenței feminității mele – „maternitatea”. Sufletul meu s-a zdruncinat din temelii. În scurt timp, m-am găsit în poziția unei femei singure, cu un copil, fără niciun ajutor din partea nimănui, cu chirie, cu visuri profesionale spulberate, la 33 de ani. Toate acestea, pe fondul unei traume recente, din care rămăsesem răvășită emoțional și mutilată fizic. Și acesta era doar începutul.

Povestea mea nu e specială. Poate că unii, cei/cele care se cred foarte puternici, vor spune: e povestea de viață pe care o trăiesc multe persoane cu sau fără cancer de sân. Așa este.

În perioada medicală a bolii, scoatem din vistieria subconștientului nostru aproape tot. Amintiri, regrete, frustrări, neîmpliniri, eșecuri, succese, iubiri, înfrângeri, dezamăgiri, planuri, visuri, oameni dragi, relații bune și rele. Pentru că, vrem, nu vrem, întrebările: ce-am realizat până acum?, mai trăiesc?, cu ce-am greșit?, ce eșecuri am în urmă?, cum ar fi trebuit să fac altfel?, mai am timp să mă mai bucur de ceva?, ce fac în continuare?, cât timp? etc…, toate cu emoțiile aferente la pachet – furie, rușine, resemnare, frustrare, dorință, bucurie, dezamăgire, ură, iubire… reprezintă cheile acelor sertare ale sufletului din care scoatem tot.

Aspectul fizic contează

Apoi, sufletul arată ca după război sau după un mare cutremur. Cam cât poate duce un om? Dincolo de toate aspectele psiho-sociale, femeia care a traversat o mastectomie se confruntă și cu prăbușirea fizică. Nu știu cum e să fii femeie și să nu te intereseze cum arăți, dar, aspectul fizic contează. Și nu e un moft. E parte din ideea de întreg și de feminin. E parte din identitatea ta. În definirea complexă a lui „eu sunt”, mintea noastră include imediat și elemente legate de corp.

După experiența mastectomiei, ceea ce vezi în oglindă nu-ți place și nu te ajută deloc în restabilirea identității. Dezechilibrul fizic, vizibil, te invadează. Pe mine mă afecta permanent. Din varii motive pe care le-am prezentat în alte ocazii, nu am făcut reconstrucția mamară. Și am decis cu încăpățânare că voi lupta cu mine până când nu doar că voi accepta, ci voi gândi cu toată convingerea uitându-mă în oglindă, că sunt – frumoasă, întreagă, normală… Doisprezece ani, am studiat, am analizat, am lucrat cu mine în diverse moduri de dezvoltare personală, însă n-am reușit. N-am reușit să mă uit în oglindă și să spun: „Arăt minunat!”

Nu eram întreagă, nu eram îndeajuns de… „totală”, chiar dacă formularea aceasta sună stângaci. Mă amăgeam, ca multe alte femei, că totul e bine și că va fi și mai bine. Dar izvorul de vitalitate din sufletul meu seca în fiecare zi câte puțin.

Lipsa unui sân = o bluză cu gaură, pe care ești nevoit s-o porți zilnic

Cu ajutorul unui exercițiu de imaginație și la o scară foarte largă, dacă se poate spune așa, viața fără un sân seamănă cu situația în care ar trebui să porți, zi de zi, o bluză foarte frumoasă și elegantă, dar care are o mare gaură. Vitejia te va face să spui, poate: „Lasă că o acopăr cu o eșarfă sau cu o vestă și totul pare perfect”, deși tu știi că nu este. De câte ori ai îmbrăca această bluză? Cât de convingătoare ai fi pentru tine însăți, și apoi pentru ceilalți, și ai putea afirma că bluza e perfectă? Ce sentiment te-ar bântui față de ea, dacă ar trebui s-o porți în fiecare zi? Deși e de calitate superioară, modelul e extraordinar, finețea și eleganța se văd de departe, are doar o mare gaură în față…

Ne avântăm vijelios în mărunțișurile vieții și alungăm permanent gândul de la „sinele” personal. Faptul că „ne găsim” preocupări, că evadăm în diverse alte probleme și ignorăm problema de fond nu înseamnă că ea nu există, că am rezolvat-o sau că suntem bine. E doar o amăgire.

Viața de după cancerul de sân se instalează în „softul” nostru cu neîncredere, cu multă frică, cu tendința de încapsulare ca mecanism de protecție, cu rușine (rușinea de a te mai expune în intimitate și dezgustul de a te expune ție însăți în oglindă), într-un fel anume cu vinovăția proscrisului.

De la oglindă până la fiecare mișcare la care ai grijă să nu deranjezi proteza externă ce-o porți în sutienul ortopedic, să nu se vadă diferența dintre sâni, să nu se vadă prin haine, să nu iasă, să nu se poziționeze strâmb… Porți cu tine, ca picătura chinezească, „C”-ul tău.

Pe lângă asta, rata divorțurilor, mai ales în cazul celor mai tinere, este extrem de mare. Respingerea pe care o trăiești, oricum ar fi ea motivată de partener, te devastează. Urmează „dulcea” libertate a femeii singure care, de fiecare dată când întâlnește un potențial partener interesat de o relație cu ea, trebuie să-i spună: „Știi… eu am problema asta.” Cu sufletul strâns, cu teamă și groaza de a vedea pe fața lui cea mai mică urmă de dezgust și o nouă respingere.

Cereți-i femeii acesteia să fie ca toate celelalte! Cereți-i femeii ăsteia să fie fericită și zâmbitoare permanent. Mi s-a spus de multe ori: „Hai, dragă, lasă că nu e așa important un sân! Ești frumoasă și așa, cine te vrea te acceptă și așa! Acum tu de ce vrei să fii sexy? Mai lasă și tu din pretenții, poți să
nu placi un bărbat la început, dar cu timpul o să te atașezi, el te-a acceptat așa… ce să faci?!”

În perioada medicală a experienței mele, am decis că dacă voi trăi, voi face tot ce pot pentru aceste femei. Am reușit să mă reapropii de zona cancerului de sân după șase ani, când, într-o emisiune televizată în direct, am vorbit întregii țări despre experiența mea și despre experiența femeilor „roz”. Au urmat apoi diverse alte forme de suport pe care le-am oferit – consiliere gratuită, întâlniri, recomandări. Port mai departe cu mine misiunea de a transmite acest mesaj și de a susține feminitatea.

Anul acesta, împreună cu Asociația Zetta, vom desfășura o a doua ediție a expoziției de fotografie, amplă și cu intenții consistente, acelea de a strânge fonduri pentru operații de reconstrucție mamară.

Scriu toate aceste detalii ca să se înțeleagă că în acești 12 ani am făcut tot ce mi-a stat în puteri pentru a depăși dificultatea vieții de după cancerul de sân, a problemelor de viață inerente și pentru a susține și alte femei în incursiunea acestei traiectorii. Cu toate acestea, sufletul meu murea.

Un nou început avea să aibă loc la 12 ani de la primirea diagnosticului

După 12 ani de luptă cu mine însămi, am decis să abandonez. Am decis că nu mai pot continua așa. Abandonul acesta a fost serios. Din fericire, determinarea care-mi curge prin vene a făcut ca această decizie să fie de scurtă durată. Am ales o ultimă alternativă, să mai încerc o schimbare majoră. Nu știam ce și cum, dar am decis, la finalul anului trecut, că anul acesta voi face schimbări semnificative în viața mea. Acest plan vag a însemnat scânteia unui nou început.

Nu aveam resurse de niciun fel pentru niciun fel de schimbare. Doar pe mine, mintea mea și sufletul meu. De data aceasta, însă, Universul a auzit strigătul meu disperat: „S-a sfârșit!” și a adus în viața mea imediat oameni și contexte cu mesaje și perspective pe care nu le vedeam sau poate că nu
îndrăzneam să cred că aș putea fi parte din ele vreodată.

Am început să reconfigurez traiectoria vieții mele, ca și cum aș fi curățat o cangrenă. Cu un bisturiu foarte ascuțit am început să îndepărtez tot ceea ce stingea, clipă de clipă, vitalitatea și ceea ce îngropa din ce în ce mai adânc sinele meu. Am renunțat la oameni, situații, colaborări etc., care-mi știrbeau libertatea. Dureros, dar profilactic, terapeutic.

În tot acest proces de vindecare și dezvoltare care continuă, a apărut providențial șansa reconstrucției mamare. Am refuzat-o ani întregi, am refuzat-o și acum, am regândit-o, am refuzat-o din nou, am pendulat ceva vreme. Consideram că nu e cea mai mare problemă a mea, deși știam că mă sâcâie foarte mult… Am decis să o fac.

A doua zi după operație, când minunatul dr. Dragoș Zamfirescu (omul pe care îl voi iubi șapte vieți de acum încolo, cum spun adesea despre oamenii importanți din viața mea), mi-a schimbat pansamentele, m-am privit. M-a invadat un sentiment de fericire și de liniște în același timp. Era sentimentul acela pe care îl ai când te întorci acasă.

Eram din nou acasă. Cei 12 ani s-au șters din mintea mea într-o zi. Ca să-mi amintesc imaginea mea din acești ani, trebuie să fac un efort. Dar, nu-l fac. Peste câteva zile am conștientizat că trăiesc un nou început, ca și cum viața mea începe iar de la zero cu alte setări. Când priveam cu ochii minții în adâncul sufletului meu găseam liniște și mai ales echilibru. Atunci am conștientizat că în toți acești ani, fără să îmi dau seama, subconștientul meu era ghidat de marea etichetă a unei imagini de sine știrbite, pe care scria: dezechilibru.

Așa cum le spun mereu studenților mei, trei lucruri ne controlează viața: imaginea de sine, nevoile și fricile. Câteva persoane dragi mie, fiica și prietenele mele au fost lângă mine în acele zile când mă reconstruiam. Ele au trăit împreună cu mine fericirea imensă de a mă uita cu admirație la mine în oglindă, fericirea unică trăită în ziua când, după mai bine de un deceniu, am probat primul sutien drăguț, elegant și când admirația mea murmurată nu mai contenea în cabina de probă, ca să nu audă nimeni, ca un copil în magazinul de jucării când află că poate să aibă cea mai frumoasă jucărie pe care și-o dorește.

Și viața mea abia acum începe. Pentru că viața nu este despre „a avea”, este despre „a fi”.

Sursa: avantaje.ro