PSIHOLOGIE // Vorbește cu părinții tăi

Un bărbat, pe canapea, cu capul plecat. O fată cârlionțată, într-un hamac roșu întins pe balcon. O femeie în semiîntunericul sufrageriei, din profil, o fată care-și ascunde chipul în mâneca hanoracului, alta, pe terasă, privind la traficul de jos, într-o zi înnorată. Toți sunt copii-adulți, parte din proiectul „Erau și ei tineri cîndva”, al foto-jurnalistului Andrei Pungovschi, publicat pe Documentaria.ro. Sub fiecare imagine, o singură întrebare și răspunsurile celor fotografiați: „Dacă ai sta de vorbă cu părinții tăi tineri, ce ai schimba la cum te-au crescut?”

Andrei Pungovschi a început această serie după câteva discuții cu prieteni apropiați, ale căror copilării au produs în ei unele efecte negative, vizibile și în prezent. Indirect, ideea i-a venit și privindu-i pe proprii părinți, în special pe tatăl său: „El nu conștientizează cum l-a afectat copilăria sa. Îmi povestește amuzat de bătăile crunte pe care le lua în copilărie și cum bunicul nu s-a jucat niciodată cu tatăl și cu unchiul meu. Tata vine din sportul de performanță și m-a bătut la cap toată copilăria mea: «Orice faci, trebuie să fii cel mai bun.» Și asta a avut niște urmări pentru mine, la un moment dat, dar el a făcut-o cu cele mai bune intenții. Mama, în schimb, era anxioasă, foarte atentă să nu răcesc, să nu mă îmbolnăvesc, iar asta s-a transformat într-o ipohondrie cu care m-am luptat mulți ani. A trecut abia după ce am înțeles-o pe mama, și după niște atacuri de panică – după ce am ajuns la cardiolog, unde am auzit prima dată cuvântul «anxietate», pe care l-am înțeles altfel decât «încă o grijă».”

Aș putea pune întregul proiect sub semnul poeziei lui Philip Larkin: „They fuck you up, your mum and dad,/ They may not mean to, but they do.” Însă îl văd și ca pe un îndemn la o mai bună comunicare între părinți și copii. Fotografiile din seria lui Pungovschi arată copilării în care se poate regăsi oricine. O parte prezintă povești ascunse ale abuzului emoțional, mai mult sau mai puțin grav. Unele dintre interviuri vorbesc despre părinți care au condiționat afecțiunea sau manifestarea dragostei de succesul academic. „Cred că aveam 17 ani cînd l-am auzit prima oară pe taică-meu să zică «Bravo!»”, spune Gabriel, în vîrstă de 39 de ani.

Câțiva, precum Monica, de 31 de ani, vorbesc despre părinții hiperprotectivi: „I-aș ruga să nu mă mai ajute, pentru că asta îmi creează o mulțime de handicapuri. Inclusiv cu chestiuni minore, să nu-mi spele rufele sau să nu-mi aducă mîncare, în condițiile în care nu-i rog și mi-ar plăcea să mă descurc singură.” Iar alții discută despre părinții absenți: „Nu știu ce era în capul lui, când a hotărât să mă lase pe mine și să-și vadă de viața lui, dar dacă era acolo, nu neapărat fizic, dar emoțional, să știu eu că există o persoană care mă iubește necondiționat, nu mai căutam dragoste în altă parte”, spune Elena, de 30 de ani.

Ca părinte, vrei să faci lucrurile „cum trebuie”

Dar ce presupune asta, de fapt? Cum majoritatea celor intervievați au peste 29 de ani – și au, așadar, părinți crescuți în comunism –, m-am întrebat dacă nu cumva traumele lor, mai mici sau mai mari, țin și de o anume epocă, în care ideea de ce e bine pentru un copil însemna mai puțin bunăstarea psihologică, și mai ales să îi fie satisfăcute nevoile de bază, să aibă de mâncare și de îmbrăcat. Căci a fi părinte înseamnă mai mult de atât, tatăl și mama având o influență semnificativă pentru cum se va dezvolta copilul, inclusiv pentru personalitatea, dezvoltarea emoțională, comportamentul acestuia ș.a.m.d. Studiile arată că atașamentul timpuriu și căldura relației prezic viitoarea dezvoltare a copilului. „Mai e nevoie de câțiva ani până să ne educăm, ca părinți, la nivelul unei întregi generații, și e nevoie de efort conștient în această direcție, de asumarea propriilor vulnerabilități, de a învăța că emoțiile și nesiguranțele noastre sunt responsabilitatea noastră și nu a copilului. Văd atâtea cazuri în care părinții își umilesc copiii și au impresia că le fac educație”, explică Mădălina Sava, psiholog, fondatorul Asociației Choice.

Copiii au nevoie să învețe atât autonomia cât și disciplina, adaugă ea. Ambele, însă, cu măsură: „Văd adeseori părinți aducându-și copiii în terapie pentru că nu sunt suficient de autonomi, organizați, disciplinați, proactivi, dar, în același timp, ei îi controlează, le fac programul, îi cicălesc și le spun ce să facă. Cum să învețe copilul să fie proactiv dacă tu îl intimidezi și nu îi dai spațiu?”

„Meseria” de părinte nu este una ușoară. Și este una în care, prea des, mamele și tații își aduc propriile probleme. „Oricine își dorește succesul copilului său, dar acei părinți care – prin experiența de viață și prin propriile vulnerabilități – au dezvoltat o teamă puternică de eșec, raportată la propria persoană, tind să modeleze aceste comportamente și copiilor, care sunt extrem de sensibili la ceea ce văd la părinți. Ceea ce înseamnă că atunci când copilul va avea eșecuri – și va avea! –, acestea vor fi mult mai dificil de tolerat. Câți părinți discută cu copiii lor despre faptul că e normal și uman să greșești, că nu poți face totul perfect de fiecare dată?

Câți părinți își pregătesc copiii și pentru eșec, învățându-i modalități sănătoase de a-i face față? Mi-ar plăcea să văd părinți care își ascultă copiii, care îi învață să fie atenți la propriile emoții și nevoi și care îi ajută să le identifice și să le comunice.”

Părinții au nevoie, la rândul lor, să-și vindece propriile răni din copilărie. Căci, altfel, e foarte posibil ca traumele doar să fie duse mai departe, de la o generație la alta. „Cred că [tata] suferă sau a suferit la un moment dat de depresie și am încercat să-l înțeleg și să povestesc cu el despre lucrurile astea și să-l ajut să înțeleagă cum văd eu lucrurile”, spune, în cadrul proiectului, Angela, de 25 de ani.

„Relația cu copilul se repară, nu copilul”

Comunicarea, de ambele părți, contează mult, la fel și asumarea. Căci, până la urmă, „nu îți poți învinovăți părinții pentru toate neajunsurile din viața ta”, subliniază psihologul Mădălina Sava. „E foarte important să te uiți în urmă, să vezi și unde au greșit, dar și unde au făcut bine, și să porți cu ei o discuție autentică legată de asta, dacă natura relației permite. În majoritatea cazurilor, relația, cu efort și disponibilitate din ambele părți, poate fi reparată sau îmbunătățită.”

Proiectul lui Andrei Pungovschi este în continuare deschis, poate participa oricine dorește. Ar vrea să îl includă și pe tatăl său, „să vorbesc, cumva, cu copilul din tatăl meu”. Unii dintre oamenii care au participat la proiect spun că a fost, pentru ei, ca o ședință de terapie. Că, vorbind, și-au dat seama de niște lucruri pe care nu le conștientizaseră până atunci. „Unii spun «eu am ieșit OK», au făcut părinții niște lucruri pe care le-ar fi schimbat, dar în mare le sunt foarte recunoscători acestora.

E ceva ce nu anticipasem când am început procesul acesta: i-a ajutat discuția în sine, dar și să-și vadă gândurile așternute pe o pagină – asta i-a ajutat să își așeze lucrurile. E important să conștientizezi ca să poți trece mai departe”, spune fotojurnalistul. „Majoritatea oamenilor care mi-au scris s-au gândit destul de mult, fie la terapeut, fie singuri, iar mulți dintre ei au povestit deja părinților lucrurile pe care mi le-au zis mie.”

„Părinților care acum își cresc copiii le-aș sugera să își dedice timp și propriei persoane și relației de cuplu”, afirmă psihologul Mădălina Sava. „A fi părinte este o experiență complexă, care poate fi obositoare. E important ca părinții să-și păstreze propria identitate, să-și reia o parte din activitățile plăcute de dinainte de a avea copilul, să aibă relații sănătoase cu prieteni, hobby-uri. Acestea ajută foarte mult, pentru că astfel simți că ai propria ta viață și nu ajungi să fii un satelit în jurul copilului.”

În plus, în relația cu copilul, există o sumedenie de întrebări pe care cei care sunt deja sau care vor fi în curând părinți ar trebui să și le pună: „Știu ce înseamnă să pun limite sănătoase? Sunt prezent pentru copilul meu? Și neglijența este o formă de abuz, iar a fi prezent nu înseamnă doar «a-i oferi toate condițiile». Îl ascult? Îi dau spațiu să-și exprime emoțiile și nevoile? Îi ofer un model? Dacă eu sunt anxios și cred că lumea este un loc periculos, cum pot crește un copil curajos, care să își asume riscuri și să fie proactiv când este nevoie? Ce îl învăț despre cum să interacționeze cu alți oameni? Vorbesc cu el despre relații de cuplu? Cum vorbesc cu el despre asta?”

Andrei Pungovschi îmi spune că ar vrea să ajungă și în zonele rurale, la oamenii care nu ar citi în mod normal despre parenting. Vrea să iasă din aria urbană, unde oamenii se informează și se implică în viețile copiilor, iar mulți (atât părinți cât și copii-adulți) și-au conștientizat deja problemele și încearcă să le rezolve. În plus, scopul proiectului său e să ajungă la cei care acum își întemeiază o familie sau au copii mici și, văzând fotografiile și poveștile, „să cadă pe gânduri. Nu există să nu faci niște greșeli ca părinte, dar există greșeli mari, cu consecințe devastatoare, și greșeli mai mici, și nu e un capăt de lume.” Iar dacă din toți cei care îl văd, „doi-trei părinți își schimbă comportamentul, eu sunt mulțumit”, încheie el.

Sursa: dilemaveche.ro