Dreptatea lui Tănase de la precedentul Coke la umorul negru al lui Cioran

Prezentul continuu

Deşi presa a catalogat-o ca fiind „usturătoare”, replica lui Alexandru Tănase la criticile aduse de Ion Sturza Curţii Constituţionale este mai curând dichisită decât acidă. Şi acesta, de altfel, pare a fi defectul ei capital.

Elocvent, dar superfluu

Supărat rău pe fostul premier pentru faptul că-i prezice „sfârşitul carierei”, preşedintele Curţii Constituţionale şi-a dorit, probabil, să-i răspundă cât mai elocvent posibil. De aceea, s-a îngrijit mai mult de forma decât de conţinutul opului intitulat cu preţiozitate „Basarabia de la Manuc Bei la prorocii Facebook-lui”.

În căutarea frumosului, a unei exprimări graţioase, Tănase îşi împânzeşte copios textul cu citate. Reproduce din belşug fragmente din scrierile şi gândurile unor celebri cugetători sau scriitori.

Se citează el dezinvolt şi pe sine însuşi. Se joacă, bunăoară, cu propria-i găselniţă din titlul articolului, etichetându-l pe Ion Sturza drept „proroc al Facebook-lui”.

Chiar în primele patru paragrafe ale răspunsului său, A. Tănase citează nu mai puţin de patru ori din Mark Twain, Emil Cioran (de două ori) şi chiar din contele de Buffon. Cum de data aceasta lipseşte Goethe, o altă celebritate pe care preşedintele CC o menţionează adesea, îmi amintesc ce spunea poetul german despre lucrurile făcute în exces. „Un curcubeu care rămâne pe cer mai mult de un sfert de oră nu mai este privit de nimeni”. Ar fi superfluu de mai adăugat ceva.

Măsluirea precedentului Edward Coke

Oricum, hotărât să se sprijine vârtos pe umerii înaintaşilor pentru a respinge cu ajutorul lor atacurile contemporanilor la adresa Curţii pe care o conduce, Alexandru Tănase apelează până şi la autoritatea unor notorii jurişti medievali. „În anul 1610, scrie el, când judecătorul Sir Edward Coke a declarat, pentru prima dată în istorie, o lege ca fiind neconstituțională, regele a fost furios, iar cadrele didactice universitare de la acea vreme au numit-o doctrină prostească”.

De bună seamă, avem de a face cu un fapt istoric. Judecătorul Edward Coke a considerat că un mesaj al regelui cu privire la trădare încalcă legea. Dar ce treabă are acest caz juridic de acum 400 de ani cu piruetele judecătorilor moldoveni de la începutul mileniului al treilea?

Alexandru Tănase susţine că Edward Coke a declarat actul regal „neconstituţional”. Fals! Scrisoarea monarhului a fost calificată ca fiind „ilegală”, ceea ce este totuşi niţel altceva.

La începutul secolului al XVII-lea Anglia era o monarhie absolută. Avea, ce-i drept, un Parlament cu prerogative limitate. Exista un anumit spaţiu pentru dezbateri libere, dar despre democraţie încă nu putea fi vorba.

Şi încă un amănunt. Anglia în 1610 nu avea Constituţie! Nici măcar una formală.

Coke deci nu avea cum să declare scrisoarea regelui „neconstituţională”. Abia opt decenii mai târziu „revoluţia glorioasă”, prin Declaraţia Drepturilor, va consacra monarhia parlamentară. Dar nici după asta Anglia nu va avea o Constituţie scrisă.

Voluntarist şi vindicativ

Astfel, Alexandru Tănase, după cum se vede, îşi construieşte argumentele într-un stil eminamente voluntarist. Citează alandala. Amestecă faptele şi fabulaţiile, epocile şi termenii. Interpretează evenimentele istorice voit şi fără o minimă acurateţe.

Preşedintele CC citează mult şi cu plăcere, dar uită să facă nişte trimiteri exacte la pretinsele precedente europene pe care le invocă pentru a justifica dezastruoasa decizie a Curţii de la 4 martie. Spune că astfel de cazuri sunt o sumedenie şi „în Austria, Bulgaria, Lituania, Turcia, Africa de Sud etc.”. Nu ştiu dacă Turcia sau Africa de Sud sunt întotdeauna exemple demne de urmat, dar las de la mine.

Tănase vorbeşte despre o decizie a Curţii Constituţionale din Lituania care în 2014, dacă e să-i dăm crezare, ar fi procedat la fel ca cea de la Chişinău, dar nu indică vreun reper mai de Doamne-ajută. Şi nici nu-i de mirare. Nu există curţi constituţionale în UE care ar ciopârţi, ar completa sau ar rescrie constituţiile după bunul lor plac, ignorând puterea legislativă.

Evită Tănase să-l citeze şi pe Pirkka Tapiola, şeful Delegaţiei UE la Chişinău, care deunăzi, comentând controversata Hotărâre de la 4 martie, se întreba retoric dacă Constituția Republicii Moldova „este folosită în scopuri tactice sau asigură niște reguli de bază ale jocului?”. Nu suflă un cuvânt despre poziţia rezervată a Curţii de la Veneţia faţă de „inovaţiile” Curţii Constituţionale de la Chişinău.

Ar mai fi de spus că Alexandru Tănase îi consideră pe toţi cei care îl critică drept adversari. Pare a fi un spirit vindicativ, fapt demonstrat de unul dintre multiplele citate din textul său.

Pentru a justifica polemica cu Ion Sturza, de exemplu, el porneşte de la afirmaţia lui Cioran potrivit căreia „complezența față de adversar e semnul distinctiv al debilității”. Dar şi de la o altă idee a aceluiaşi autor care spunea că toleranţa ar fi „cochetăria muribunzilor” .

Toate bune şi frumoase până aici. Atâta doar că marele nostru conaţional nu a fost un filosof al democraţiei, pe ale cărui sentinţe ar fi potrivit să se bazeze un justiţiar european.

Din contra. Cioran a fost un „stilist al disperării”. Reflecţiile sale sunt marcate de mult umor negru pe care Alexandru Tănase se vede că l-a confundat cu litera de lege.