De ce vântul îi bate în pânze unionismului

Prezentul continuu

Spectaculoasa manifestare de duminică în favoarea reîntregirii naţionale româneşti, ca orice acţiune energică, în conformitate cu principiul al treilea al mecanicii newtoniene, a provocat şi reacţii dintre cele mai diverse: de la duşmănie la prostie.

Visul fiului răpit

Reacţiunea, vorba lui Ion Luca Caragiale, a prins iar la limbă. Trec peste ameninţările stupide ale lui Dodon cu războiul civil. De această ieşire demenţială în mod normal ar trebui să se ocupe procuratura, SIS şi, nu în ultimul rând, psihiatria.

Nu voi lua în seamă de asemenea nici insinuările unor voci răuvoitoare care susţin cum că unionismul ar fi ori o emanaţie romantică, ori, din contra, una mercantilă care nu urmăreşte nimic altceva decât obţinerea de pensii şi salarii ca în România. Cine nu pricepe că visul reîntregirii naţionale este la fel de natural precum dorinţa fiului rătăcit sau răpit de a reveni în sânul familiei, acela nu înţelege nimic.

Restul ecourilor negative sau vin dinspre unii unionişti sceptici, sau sunt produsul unor atitudini pretins obiectiviste. Ele toate se reduc la ideea că momentul pentru unirea celor două state româneşti nu ar fi potrivit. Asupra acestui aspect ne vom opri în cele ce urmează.

Soarele răsare pe strada unioniştilor

În realitate, lucrurile stau exact invers. Vântul astăzi îi bate în pânze unionismului mai puternic ca oricând, iar soarele strălucește pe strada lui. Să mă explic.

Primo. Chiar dacă în 2016 similitudini cu anul 1918 nu sunt multe, una dintre ele este capitală. Ca acum 98 de ani, Basarabia s-a pomenit la ora actuală în epicentrul unei prăbuşiri geopolitice. În urma războiului ruso-ucrainean, fosta metropolă, din punct de vedere geografic, a pierdut contactul cu Republica Moldova, fiind practic eliminată din zonă, iar enclava separatistă din stânga Nistrului este izolată.

Secundo. Kievul, dintr-un adversar înrăit de odinioară al unirii celor două state româneşti, se transformă într-un adept al acesteia. El se teme că Rusia ar putea transforma Republica Moldova într-un cap de pod pentru a lovi Ucraina din spate. Unirea ar exclude acest scenariu lugubru. România cu hotarele la Nistru ar oferi Kievului siguranţa unei frontiere europene.

Terţio. După jaful miliardului, Republica Moldova este pentru Occident o gaură neagră unde toată asistenţa financiară se duce pe apa sâmbetei. În acelaşi timp, SUA şi UE nu au cum lăsa la voia întâmplării acest teritoriu pentru a nu crea un focar de instabilitate în spatele Ucrainei. Unirea cu România ar rezolva dilema, Bucureştiul fiind însărcinat să garanteze fondurile internaţionale destinate spaţiului dintre Prut şi Nistru. Astfel, şi Washingtonul, şi Bruxellesul ar scăpa de o perpetuă durere de cap numită Republica Moldova.

Quarto. NATO este nevoit de la un timp încoace să investească în forţele armate ale Republicii Moldova pentru a le menţine pe linia de plutire în faţa unei posibile agresiuni ruse. În ciuda acestui fapt, capacitatea lor de apărare ridică mari semne de întrebare. Unirea cu România ar întări considerabil acest flanc al Alianţei Nord-Atlantice.

Quinto. Potrivit sondajelor, 70-80 la sută din populaţia României se pronunţă în prezent pentru reunificarea Ţării cu Republica Moldova. Ca rezultat, clasa politică de la Bucureşti, toate partidele mari se văd silite să îmbrăţişeze ideea reîntregirii naţionale, ceea ce creează un mediu propice unirii în dreapta Prutului.

Sexto. De cealaltă parte, în stânga Prutului, îşi spune cuvântul efectul cunoaşterii. Libera circulaţie fără vize, redobândirea cetăţeniei române, instruirea şi educaţia luminează minţile şi cresc rândurile adepţilor reîntregirii naţionale. În aceste condiţii, transformarea unionismului din Republica Moldova într-un curent de gândire şi acţiune majoritar este o chestiune de timp.