OPINII // De ce nu a avut Marx dreptate

STOCKHOLM – Aniversarea celor 200 de ani de la nașterea lui Karl Marx a prilejuit o creștere a interesului pentru opera sa și a culminat cu dezvelirea unei statui în orașul său natal Trier din Germania.

La o celebrare a marxismului de săptămâna trecută de la Beijing, președintele Chinei Xi Jinping declara că, „similar unui răsărit de soare spectaculos, această teorie a luminat calea explorării de către umanitate a legilor istoriei și căutării propriei sale eliberări.” El a mai spus că Marx a „indicat cu ajutorul teoriei științifice direcția spre o societate ideală fără opresiune sau exploatare, în care fiecare persoană se poate bucura de egalitate și libertate. ”

Cuvintele lui Xi au fost rostite în China „marxistă”, iar ascultătorii săi nu au avut altă opțiune decât să fie de acord cu el.

Totuși, atunci când a vorbit la Trier în aceeași zi, președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, i-a oferit și el o descriere generoasă lui Marx: „Astăzi el e acuzat de lucruri de care nu este responsabil și pe care nu le-a cauzat, pentru că multe dintre cele scrise de el au fost reformulate în opusul lor. ”

Nu e foarte clar ce a vrut să spună Juncker. În definitiv, marxismul a provocat enorm de multă suferință milioanelor de oameni care au fost obligați să trăiască sub regimurile care-i fluturau flamura. În cea mai mare parte a secolului XX, 40% din umanitate a îndurat foamete, gulag, cenzură și alte forme de represiune din partea celor care se autoproclamau marxiști.

În discursul său, Juncker pare că face aluzie la contraargumentul standard că atrocitățile comuniste din secolul douăzeci au fost cauzate de un fel de denaturare a concepției lui Marx pentru care acesta nu poate fi făcut responsabil.

Are vreo bază acest argument? Marx și-a petrecut întreaga viață analizând economia politică a Occidentului de la mijlocul secolului nouăsprezece, aflat în plină industrializare. Însă relevanța sa peste timp se datorează mai mult ideilor sale despre viitor și implicațiilor pentru societate. În analiza moștenirii sale, această zonă a concepțiilor lui Marx nu poate fi ignorată.

Marx a considerat proprietatea privată o sursă pentru toate relele din societățile capitaliste din zilele sale. În consecință, el credea că numai prin abolirea acesteia puteau fi vindecate diviziunile de clasă din societate și se putea construi un viitor armonios. În comunism, afirma mai târziu colaboratorul său Friedrich Engels, statul însuși va deveni superfluu și va dispărea.

Însă bineînțeles că toate acestea erau nonsensuri și teoria istoriei a lui Marx, materialismul dialectic, s-a dovedit a fi greșită și periculoasă în aproape orice aspect al său. Marele filosof din secolul douăzeci, Karl Popper, unul dintre cei mai mari critici ai lui Marx, l-a numit pe acesta „un fals profet.” Și, dacă mai era nevoie și de alte dovezi, țările care au îmbrățișat capitalismul în secolul douăzeci au devenit societăți democratice, deschise și prospere.

Prin contrast, toate regimurile care au respins capitalismul în numele marxismului au eșuat și nu dintr-o întâmplare sau în urma unor nefericite erori doctrinare ale adepților lui Marx. Prin abolirea proprietății private și stabilirea controlului de stat asupra economiei, nu doar că societatea este privată de antreprenoriatul necesar progresului, ci este abolită însăși libertatea.

Din cauza faptului că marxismul consideră toate contradicțiile din societate un rezultat al luptei de clasă care va dispărea odată cu proprietatea privată, după instalarea comunismului dizidența devine imposibilă. Prin definiție, orice contestare a noii ordini trebuie să fie o rămășiță a ordinii represive de dinainte.

Astfel, regimurile marxiste au fost în realitate extensii logice ale doctrinei sale. Bineînțeles că Juncker are dreptate că Marx, care a murit cu 34 de ani înainte de Revoluția Rusă, nu a fost responsabil pentru gulag, însă ideile sale cu siguranță au fost.

În importanta sa lucrare în trei volume Curente principale ale marxismului, filosoful polonez Leszek Kołakowski, care a devenit un critic de frunte al marxismului după ce-l îmbrățișase în tinerețe, notează că Marx n-a fost interesat de oameni așa cum sunt ei cu adevărat: „Marxismul nu ia aproape deloc în considerare că oamenii se nasc și mor, că sunt femei sau bărbați, tineri sau bătrâni, sănătoși sau bolnavi.” spune acesta. Astfel, „răutatea și suferința nu aveau nicio relevanță pentru el, decât ca instrumente de eliberare; acestea erau doar realități sociale și nu o parte esențială a condiției umane.”

Analiza lui Kołakowski ne ajută să explicăm de ce regimurile care au adoptat doctrina mecanică și deterministă a lui Marx trebuie să devină în mod inevitabil totalitare când se confruntă cu realitățile unei societăți complexe. Iar rezultatele au fost întotdeauna tragice.

Cât despre Xi, acesta vede dezvoltarea economică a Chinei din ultimele decenii ca pe o probă de necontestat a validității marxismului. Dar, de fapt, lucrurile stau exact invers. China din timpul comunismului pur este cea care a produs foametea și teroarea din timpul „Marelui salt înainte” și „Revoluția culturală”. Decizia lui Mao de a deposeda țăranii de pământ și antreprenorii de firme a avut rezultate dezastruoase previzibile iar Partidul Comunist din China (PCC) a abandonat ulterior acea abordare doctrinară.

Sub succesorul lui Mao, Deng Xiaoping, PCC a lansat marea deschidere economică a Chinei. După 1978 s-a început restabilirea proprietății private și s-a permis antreprenoriatul iar rezultatele au fost spectaculoase.

Dacă dezvoltarea Chinei este frânată de ceva astăzi, sunt doar rămășițele de marxism vizibile încă în întreprinderile de stat și represiunea dizidenților. Sistemul centralizat din China bazat pe un singur partid politic este incompatibil cu o societate modernă și diversă.

La două sute de ani de la nașterea lui Marx, este bine să medităm la moștenirea sa intelectuală. Însă nu ca o sărbătoare, ci ca să vaccinăm societatea împotriva tentațiilor totalitariste care ne pândesc în aceste false teorii.

Nils Daniel Carl Bildt (politician suedez conservator și diplomat, prim-ministru al Suediei, 1991 - 1994, ministru al afacerilor externe, 2006 - 2014. A fost remarcat pe plan internațional ca mediator în războaiele iugoslave , îndeplinind funcția de trimis special al UE în Fosta Iugoslavie)

Sursa: digi24.ro