100 de ani de comunism // Puterea în Rusia. Prea mare chiar și pentru Putin?

Sursa: digi24.ro

Pe 7 noiembrie 1917, bolşevicii conduşi de Vladimir Ilici Lenin s-au instalat la putere în Rusia. Era primul guvern comunist din lume şi urma să genereze 75 de ani de dictatură a clasei muncitoare. Un regim care nu a rămas doar între graniţele fostului imperiu ţarist ci, cu acordul SUA şi al Marii Britanii, s-a extins şi în ţările din apropierea Uniunii Sovietice, printre care şi România.

Uniunea Sovietică s-a prăbuşit în 1991, după eşecul puciului împotriva lui Mihail Gorbaciov. Dar disoluţia dictaturii începuse cu mult înainte. După moartea, în urmă cu fix 35 de ani, a ultimului lider longeviv al Uniunii Sovietice, Leonid Brejnev, a urmat un şir de înmormântări oficiale. La începutul anilor '80, liderii sovietici erau prea bătrâni ca să reziste în funcţie.

Dar în timp ce Biroul Politic era ocupat să găsească succesori viabili, legile cererii şi ofertei şi-au făcut loc în economie, iar istoria adevărată să îşi facă loc în conştiinţele oamenilor. Eşecul lui Boris Elţîn în anii '90 a pavat însă drumul spre putere pentru regimul lui Vladimir Putin. Rusia oficială se depărtează din nou de condamnarea crimelor comuniste.

Ultima paradă militară de 7 noiembrie în Piaţa Roşie a avut loc înainte de prăbuşirea URSS în 1991. În 2017, la o sută de ani de la lovitura de stat a lui Lenin, în Piaţa Roşie a avut loc, din nou, o paradă miliară. Nu a fost dedicată bolşevicilor care au luat puterea în 1917, ci apărătorilor patriei care au luptat în cel de-al Doilea Război Mondial. Suprapunerea mesajelor pare să arate că Rusia de astăzi caută să-şi re-creeze o identitate glorioasă, dar fără să îşi clarifice trecutul comunist.

Cultul lui Lenin, încă în vigoare, după 100 de ani de comunism

Nostalgicii comunişti au celebrat centenarul aşa-numitei „Revoluţii din Noiembrie” la mausoleul lui Lenin de lângă Kremlin. De altfel, Rusia nu a renunţat nici un moment la glorificarea lui Vladimir Ilici.

Raluca Feher este expert în publicitate şi scriitoare de jurnale de călătorie. A fost în America de Sud, în China, în Mongolia, în Japonia. În 2017, a străbătut 9000 de km de-a lungul liniei ferate transsiberiene, de la Moscova la Vladivostok. A trecut prin Nijnii-Novgorod, Perm, Ekaterinburg, Novosibirsk, Irkutsk, Cita.

„Nu există niciun oraş fără statuia lui Lenin. Niciun oraş fără un bulevard Lenin. Nu există, nu există. În Vladivostok nu era statuia lui Lenin în piaţa cea mai mare. Dar peste tot, peste tot este Lenin. Bust, cap... în Ulan Rude. Mai grav este că a început să reapară Stalin. A început să fie spălat cadavrul lui Stalin, ceea ce este înfiorător. Ce se întâmplă la nivel de propagandă. Că a câştigat războiul!”, spune Raluca Feher.

În fapt, identitatea pe care regimul Putin vrea să o imprime Rusiei - forţă, ordine, separare clară faţă de Occident - şi-a primit contururile încă de la începutul anilor '80, când înalta nomenclatură comunistă căuta o ieşire din înfundătura ideologică şi economică în care se afla. Scăderea drastică a preţului petrolului distrusese singura sursă consistentă de valută a economiei sovietice falimentare. Scăderea preţului însemna mai puţine importuri de bunuri şi alimente. Cum Moscova nu îşi mai permitea să reediteze teroarea, lideri comunişti, în frunte cu şeful KGB, au decis că reformele sunt inevitabile.

Cosmin Popa, istoric, explică: „Iuri Andropov este cel care a creat suportul politic pentru perestroika şi nu numai pentru perestroika, pentru reformarea socială, ci şi pentru putinism. Iuri Andropov este arhitectul noii Uniuni Sovietice sprijinită nu atât pe partid, cât pe instituţiile de forţă şi pe corpul militar. Ceea ce datorează perestroika lui Iuri Andropov îi datorează pe principalii săi actori care l-au susţinut şi l-au promovat pe Mihail Sergheevici Gorbaciov. Fie că vorbim despre familia Aliev, despre Saparmurat Niazov, Islam Karimov, Șevardnadze, toţi sunt oameni împinşi de Iuri Andropov, el fiind cel care a conştientizat că partidul nu este în stare, nu are forţa şi priceperea şi onoarea necesară pentru a scoate Uniunea Sovietică din profunda criză structurală în care se afla”.

Perestroika și putinismul. Aceeași origine: KGB

Dincolo de problemele politice şi economice, conducerea URSS se confrunta şi cu o incredibilă problemă practică.
Înalţii responsabili comunişti rămâneau în funcţie în jur de numai șase luni pentru că ... mureau de bătrâneţe. Lipsa unor reguli fireşti de ascensiune la vârf ajunsese să paralizeze biologic întreg sistemul. După moartea lui Leonid Brejnev, la 10 noiembrie 1982, înalta nomenclatură comunistă a adus la conducerea URSS pe fostul şef al KGB, Iuri Andropov, în încercarea disperată de a opri corupţia generalizată. Dar el a murit după numai 15 luni.

Funcţia de secretar general a fost preluată apoi de Constantin Cernenko. Acesta fusese şeful propagandei în Basarabia între 1948 şi 1956, după care a fost adus de Brejnev la Moscova pentru aceeaşi funcţie în Comitetul Central. Cernenko s-a aflat în fruntea Uniunii Sovietice din februarie 1984 până la moartea sa, în martie 1985. Pe 11 martie 1985, Biroul Politic l-a ales pe Mihail Gorbaciov. Avea 54 de ani.

„Să ne gândim că fiica, celebra Galina Brejneva, făcea parte dintr-o grupare extrem de extinsă care comercializa ilegal pietre preţioase, blănuri în Uniunea Sovietică, avem celebra afacere a bumbacului din Uzbekistan, celebra afacere a portocalelor din Georgia. Statul este parazitat şi paralizat de structuri paralele de putere, de structuri economice, structuri politice, ce creează un alt fel de Uniune Sovietică, ce funcţiona mai degrabă după un tip de reguli combinate dintre mafie şi capitalism”, spune istoricul Cosmin Popa.

Reformele declanşate de Mihail Gorbaciov imediat ce a venit la putere s-au resimţit repede, inclusiv în Europa Centrală şi de Est. Mesajul Kremlinului că nu va mai interveni militar în niciuna din ţările membre ale Pactului de la Varşovia a dat semnalul schimbărilor în întreaga regiune. În Uniunea Sovietică însă, economia reală - legea universală a cererii şi ofertei - şi memoria adevărată a poporului rus o luaseră înaintea autorităţilor.

Casa în care la 16 iulie 1918 a fost asasinat ţarul Nicolae al II-lea devenise loc de pelerinaj chiar înainte de venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov.

„Boris Elţîn a dat ordinul demolării casei în beciul căreia au fost executaţi ţarii, care era pe locul unde s-a construit biserica, pentru care Putin a dat terenul. Dar Elţin a demolat-o pentru că veneau pelerinii. Încă din anii '70, '80, acolo veneau pelerinii. Exista un cult al ţarilor şi se discuta despre asasinatul ăsta şi ororile care au urmat”, explică Raluca Feher, scriitoare, jurnalist Frontline.

Pe de altă parte, la începutul anilor '80, economia gri şi economia neagră din URSS furnizau pe scară largă produsele pe care industria controlată a statului nu le puteau asigura:

„Un fenomen neîntâlnit în România, dar extrem de răspândit în Uniunea Sovietică este cel al atelierelor ilegale. Practic, Uniunea Sovietică a dezvoltat o reţea imensă de mici fabrici, mici uzine, care ajungeau la câteva sute de angajaţi care parazitau şi produceau şi care funcţionau pe lângă antreprizele industriale oficiale. (Reporter: Adică firmele-căpuşă, un fel de capitalism ilegal?). Da, un fel de NEP, un capitalism ilegal. Ele parazitau mecanismul economic oficial, dar ele produceau produse mult mai bune decât se întâmpla în fabricile oficiale, folosea materie primă mult mai bună prin co-interesarea materială a acelor care răspundeau de distribuţia acestor materii, ş.a. Este o reacţie a corpului social la ineficienţa unui sistem politic”, explică istoricul Cosmin Popa.

Eșecul unui deceniu cu Boris Elțîn

Curând, Mihail Gorbaciov nu a mai putut controla situaţia. Puciul de la Moscova din 19 august 1991 a fost alimentat şi de ezitările liderului sovietic. Ascensiunea preşedintelui ales al Federaţiei Ruse, Borin Elţîn, şi apoi disoluţia URSS - anunţată pe 25 decembrie 1991 - au fost însă urmate de o perioadă cruntă pentru fostele naţiuni sovietice. Peste corupţia, generalizată deja în comunism, a apărut penuria, dezordinea, primele episoade ale războiului din Cecenia şi din alte regiuni separatiste. În faţa averilor uriaşe, obţinute peste noapte prin acces preferenţial la uriaşele resurse naturale ale ţării, ruşii de rând s-au simţit umiliţi. Performanţa personală a lui Boris Elţîn a devenit stânjenitoare.

Puterea în Rusia. Prea mare chiar și pentru Putin?

Apariţia lui Vladimir Putin, acest fost ofiţer KGB şi adjunct al primarului din Sankt Petersburg, şi ascensiunea sa rapidă în ierarhia de la Kremlin, ca premier, a apărut ca salvatoare. Elţîn l-a numit preşedinte în exerciţiu, pe 31 decembrie 1999, iar el a câştigat primele alegeri în martie 2000.

Dar mandatele succesive ale noului ţar de la Kremlin au întunecat din nou oglinda în care Rusia încerca să se privească. Urmele represiunii comuniste au început să fie şterse sau reinterpretate politic.

Lagărul de concentrare din apropierea oraşului Perm, fusese transformat în anii '90 într-un memorial. Un memorial întreţinut de o organizaţie neguvernamentală în amintirea milioanelor de deţinuţi politici din vremea lui Stalin. De câţiva ani, locul a căpătat altă semnificaţie:

„Dar în 2012 a fost o mişcare foarte vicleană. În 2012 au tăiat fondurile, după care, oamenii aceştia nu aveau bani şi barăcile trebuie întreţinute, le-au tăiat fondurile, interesele voastre pro-americane, faceţi o treabă americană, noi nu mai putem să ne facem treaba, a apărut o fundaţie de stat, cu un nume similar şi a preluat administrarea muzeului. Ce era rău? Nu. Nu au zis o să păstrăm „oprimarea politică”, ei negau că s-a făcut oprimare politică. Au schimbat colecţiile. Au schimbat total politica de prezentare din interior, au spus este un muzeu al închisorilor, este un muzeu penal, condiţiile din interior. Aici se pune accentul mult mai tare nu neapărat pe oprimare, pe tabere, pe deţinuţi politici, pe cum tăiau ei lemn, aprovizionarea din timpul războiului, se merge pe mişcarea naţionalistă, ucraineni, cei care voiau să rupă URSS, lituanieni, estonieni, ca să nu afecteze etosul de acum al Rusiei”, explică Raluca Feher.

În afara Rusiei, Vladimir Putin primeşte des eticheta de dictator - lideri ai opoziţiei ucişi sau arestaţi, jurnalişti independenţi atacaţi, mass-media controlate, justiţie aservită. Se pare însă că mulţi ruşi nu îi dau lui Vladimir Putin o prea mare importanţă: el nu ar fi decât faţa, imaginea oamenilor cu bani care îl dirijează din umbră. „Nu are ce să le facă Putin ruşilor”, spun unii. Dincolo de cultul neîntrerupt al lui Lenin, de reapariţia statuilor lui Stalin şi de gesturile ţariste ale lui Putin, se întrezăreşte viziunea ruşilor despre puterea politică. Este o imagine monumentală creată în secole de autocraţie ţaristă şi decenii de elogii aduse zeului de la Kremlin.

„Rusia de astăzi este construită, fundamentată pe trecutul comunist și folosește în parte rudimente din istoria imperială. Dar ceea ce susține structural Rusia de astăzi este modul de funcționare al mecanismului de stat, asemănător perioadei comuniste”, spune istoricul Cosmin Popa.

Care este provocarea celor 100 de ani de comunism la adresa lumii de azi? „Eu cred că este cel mai important să înțelegem că nu putem lăsa nici măcar prezentul, d-apoi viitorul, pe seama unui partid politic și tot timpul trebuie să acționăm folosindu-ne spiritul critic și curajul”, consideră istoricul Cosmin Popa.

Sursa: digi24.ro