Octavian Țâcu // Placa lui Diordiţă

În căutarea Timpului pierdut

Zilele acestea, din pură întâmplare, mergând pe străzile Chişinăului, am înţeles, însă, o dată în plus, de ce persistă imperiile şi de ce moştenirile lor dezbină societăţile post-coloniale, făcându-le din multe puncte de vedere amorfe, lipsite de viabilitate şi în mare parte de identitate. Pe strada 31 august 1989, exact pe peretele de la intrarea în sediul central al „VictoriaBank”, mi-a furat ochiul o placă comemorativă, care asemenea multor alte inscripţionări afişate pe clădirile de epocă din oraş, mă înştiinţa că în această casă, în perioada 1945-1959, a locuit primul-ministru al Republicii Moldova Alexandru Diordiţă.

În sine acest fapt nu mi-ar fi atras atenţia, dacă nu depistam două erori istorice fundamentale legate de acest conţinut. Din câte ştiam, acest Diordiţă, născut în raionul Ananiev, regiunea Odesa din Ucraina în 1911 şi decedat la Moscova în 1996, a fost nu prim-ministru, ci preşedinte al Sovietului de Miniştri, şi nu al Republicii Moldova, ci al RSS Moldoveneşti, în perioada 1958-1970. Dar şi mai grotesc este faptul că ambele greşeli, aparent deliberate, conţin în sine o uriaşă falsificare a istoriei noastre, o încercare de deturnare a sensului independenţei Republicii Moldova. Această falsificare este o tentativă metodică şi sistemică de legitimizare a perioadei sovietice, de ancorare a acestui trecut hidos în realităţile moldoveneşti actuale şi în a-l face parte integrantă a statalităţii noastre.

Cine este Alexandru Diordiţă? Un nomenclaturist sovietic, care după ocuparea Basarabiei de către URSS, a fost numit în funcţia de vicecomisar al poporului pentru finanţe al RSS Moldoveneşti. În 1946, în condiţiile foametei, este numit în funcţia de comisar al finanţelor din RSS Moldovenească, luând decizii, care aşa cum atestă documentele de arhive, au adus mult rău basarabenilor în acele timpuri complicate. Din 1955 acesta devine locţiitor al preşedintelui Sovietului de Miniştri în RSSM, pentru ca în anul 1957 să absolvească Şcoala Superioară de Partid de la Moscova pentru înalţii funcţionari sovietici. În perioada 1958 - 1970, Alexandru Diordiţă a îndeplinit funcţia de preşedinte al Sovietului de Miniştri al RSS Moldoveneşti, pentru ca în anul 1970 să fie transferat la Moscova, unde lucrează ca prim-locţiitor al preşedintelui Comitetului de Stat pentru Preţuri de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS (1970 - 1978), apoi ca prim-vicepreşedinte al Comitetului de Stat pentru Preţuri al URSS (1978 - 1983).

Într-un cuvânt, un comunist din RASSM, venit în Basarabia pe tancurile sovietice, înregimentat de regimul totalitar sovietic să participe la comunizarea şi sovietizarea noului teritoriu anexat de la România (la fel ca mulţi alţi transnistreni care au invadat Basarabia după 1940), care ulterior pentru merite „deosebite” în realizarea dezideratului, a fost promovat la Moscova, unde şi-a găsit obştescul sfârşit. Şi atunci, ca orice istoric care se respectă şi cetăţean al acestui stat, mă întreb pentru care merite prin Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 686 din 13 decembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial nr. 16 din 13 martie 1997, s-a luat decizia eternizării memoriei lui Alexandru Diordiţă? Ce a făcut acest Diordiţă că i s-a confecţionat şi s-a instalat câte o placă comemorativă cu basorelief pe clădirea din strada 31 August 1989 nr. 141 şi pe faţada fostei clădiri a Guvernului din strada Alexei Mateevici nr. 87, actualmente blocul de studii al Academiei de Muzică „Gavril Musicescu”, unde în perioada anilor 1955-1964 a locuit şi a activat?

Pentru faptul că acest individ, asemenea multor altora, a participat la consfinţirea şi întărirea unui regim absolut străin identităţii noastre româneşti, instaurat printr-un rapt teritorial şi care în ultimă instanţă a deformat întreaga noastră identitate românească, latină şi europeană. Sau pentru faptul că această hotărâre a fost luată în timpul preşedinţiei unui altui nomenclaturist comunist cu „merite deosebite” în promovare cauzei imperiale, Petru Lucinschi, care prin acţiunile sale a scuipat în suferinţa miilor de basarabeni deportaţi, executaţi şi arestaţi, omorâţi prin foamete şi duşi la casele de nebuni pentru spirit de libertate şi rezistenţă anticomunistă.
Printr-un paradox m-am întrebat cum e posibil într-o societate, care aspiră să devină europeană, să fie construite în acelaşi timp memoriale ale deportaţilor şi ale celor care au suferit de la atrocităţile regimului sovietic şi instalate plăci comemorative oamenilor care au slujit acestui regim? De ce nu se denumesc străzi, nu se instalează plăci sau monumente, nu se denumesc şcoli şi instituţii în memoria lui Filimon Bodiul sau Vasile Odobescu, care au plătit cu propria viaţă încercarea de a se opune acestui regim străin, împotriva căruia s-a ridicat însuşi dorinţa noastră de independenţă?

Răspunsul este pe cât de simplu pe atât de banal. Persistenţa comunismului în R. Moldova este determinată de faptul că acesta a fost interiorizat de moldoveni, a devenit parte a identităţii lor. Dacă în societăţile est-europene ieşite din comunism atestăm o respingere a comunismului ca ceva străin identităţii lor, ceva instaurat abuziv şi contrar pornirilor iniţiale, atunci în cazul R. Moldova, la fel ca în alte republici post-sovietice, perioada comunistă se încearcă a fi făcută parte organică a identităţii statale. Este un dublu efect al respingerii şi atragerii, care a paralizat şi va paraliza statalitatea moldovenească atâta timp cât desovietizarea şi decomunizarea nu vor avea potenţialul de a deveni mişcări civilizatoare de prim rang, care să ne ducă într-un spaţiu al libertăţii şi bunăstării, lipsit de aceste sechele ale trecutului.

Chişinăul şi R. Moldova sunt pline de asemenea sechele, de la monumentele lui Lenin, împrăştiate prin toată ţara, la calul lui Grişa Kotovski, care atârnă sfidător în mijlocul oraşului, de la bizarul S. Lazo, care a apărat nu ştiu ce cauză în Orientul Îndepărtat, la monumentul eroilor comsomolişti şi a celor care au luptat pentru instaurarea unei „puteri ai sovietelor”, care demult nu mai există. Statalitatea noastră este atrofiată şi lipsită de sens din cauza a ceea ce K. Verdery denumea „necrofilia post-socialistă”, adică un ataşament neobişnuit de puternic pentru „cadavrele importante din punct de vedere politic”.

De multe ori istoria nu are nimic de-a face cu aceste realităţi. Mai degrabă aici vorbim despre memoria socială (sau colectivă) a moldovenilor. Istoria este amintirea unui trecut faţă de care nu mai avem o relaţie organică, un trecut care nu mai este parte importantă a vieţilor noastre, în timp ce memoria colectivă este trecutul activ care modelează identităţile noastre. Memoria colectivă este un set de practici cum ar fi comemorarea şi edificarea monumentelor, dar şi a unor forme generale cum ar fi tradiţia, mitul sau identitatea, iar importanţa acesteia în modelarea statului este pe larg recunoscută de cercetătorii în domeniul politicilor comparate, naţionalismului şi relaţiilor internaţionale.

După cum ne arată M. Halbwachs, memoria colectivă nu poate rezista timpului bazându-se doar pe contextul social, ea capătă consistenţă când este încadrată în structuri conceptuale, determinate de o anumită comunitate, fără de care aceasta dispare. Cu alte cuvinte, forţa memoriei colective este o reflecţie a rolului politic, economic şi social pe care îl exercită într-o societate un anumit grup sau grupuri. Prin urmare practica monumentelor istorice şi a plăcilor comemorative de tip sovietic, alături de procesul de reproducere a ritualurilor politice sunt în sine o reflecţie a importanţei pe care fosta nomenclatură comunistă moldovenească a conservat-o în contextul post-independenţă, o chestiune de legitimitate pentru cei care se identifică cu această perioadă, inclusiv pentru minorităţile rusofone care se revendica de la trecutul sovietic şi pentru un partid politic comunist, care răscoleşte cadavrele. Din mai multe puncte de vedere, demontarea acestui edificiu ar însemna delegitimarea lor personală şi a statutului pe care l-au avut sau îl au în R. Moldova, pierderea electoratului, a puterii economice şi sociale. Dar dincolo de aceste complicaţii, decomunizarea este îngreunată de resursele de nostalgie interne, care dezbină memoria colectivă a majorităţii româneşti din R. Moldova şi o face extrem de divizată la nivelul acţiunii colective.

Nu vom putea avea normalitate şi viitor în acest stat atâta timp cât clasa noastră politică şi o parte a societăţii noastre suferă de cretinism istoric elementar şi lipsă de discernământ, atâta timp cât conducerea de vârf semnează necrologul unui alt „monstru sacru” al aberaţiei comuniste, fostul prim-secretar Ivan Bodiul, decedat de curând, atâta timp cât monumentele sovietice ne jignesc în fiecare zi identitatea noastră europeană, iar unor foşti nomenclaturişti sovietici li se pun plăci comemorative. Pe fundalul neghiobiei lui Dodon, ne putem pomeni într-o zi ca în Chişinău sau în altă parte să apară monumente sau plăci care să ne înştiinţeze că Ivan Bodiul sau Leonid Brejnev, foşti primi secretari în RSS Moldovenească, au fost preşedinţi ai Republicii Moldova. Şi atunci chiar nu mai avem ce să facem în această ţară.