07:26:20 21.05.2024
Stiri

Octavian Țâcu // Fanarioții

Opinii 16.01.2018 10:12 Vizualizări6187 Autor: Ziarul National
Octavian Țâcu // Fanarioții Foto: Lucica Tăut


În căutarea Timpului pierdut...

Motto: „Susținătorii noștri în Moldova și Țara Românească sunt asemenea lui Ianus, cu două fețe și două inimi, amândouă viclene”, generalul P. Rumeanțev (1776)

Reciteam zilele astea cartea lui George F. Jewsbury – Anexarea Basarabiei la Rusia (1774-1828) – un eseu absolut superb și unic despre contextul epocii în care Basarabia a fost alipită la Rusia, reflexiv deopotrivă asupra situației interne din Țările Române, cât și asupra ambianței internaționale în care s-a copt raptul. Lectura în sine nu este nouă, doar că preocupat permanent cu explicația situației în care ne-am pomenit după alegerile din 30 noiembrie, mi-au atras atenția pasaje întregi referitoare la epoca fanariotă din Moldova de la sfârșitul de secol 18 - început de secol 19, care repetă la indigo comportamentul oportunist și oscilant al conducerii de atunci și cea de acum. Prin urmare, voi lăsa distinsul istoric să vorbească despre realitățile actuale din R. Moldova prin prisma reflecțiilor sale despre un regim odios aparent demult apus.

Domnia fanariotă (1711-1821) a fost un regim instituit de turci după scurta domnie a lui D. Cantemir care, aliindu-se cu rușii, punea capăt, în ochii Înaltei Porți, credibilității unui domnitor indigen și determina numirea unor domnitori de origine greacă care veneau, de obicei, din cartierul Fonar al Istanbulului. Natura deosebit de opresivă a regimului fanariot își are originea în nevoia de a obține profituri rapide atât timp cât situația era favorabilă. În acestă perioadă, existau douăsprezece mari familii din rândul cărora proveneau cele treizeci și trei de persoane diferite de la conducerea Principatelor și au avut loc șaptezeci și șapte (!!!) de schimbări de regim.

Bunăstarea țărănimii nu avea o prea mare importanță pentru conducătorii politici, ale căror valori se aflau în general în afara Principatelor și care, de cele mai multe ori, își ocupau funcțiile pentru scurt timp. Prin însuși natura sa, fanariotismul încuraja o rapacitate extremă care, la rândul ei, era cauza unei sărăcii ce îi șoca pe călătorii străini aflați în trecere prin regiune. Injustiția din acest sistem s-a transmis de la un nivel la altul pentru ca, în cele din urmă, povara zdrobitoare a nedreptății să apese pe umerii celei mai lipsite de putere și celei mai numeroase părți a populației, țărănimea. Țăranii și toți ceilalți participanți la acest tragic sistem simțeau impactul fiecărei schimbări de domnitor, iar anii îndelungați de guvernare dezastruasă, la care se adăuga sistemul fiscal deosebit de dur, i-au determinat pe aceștia să fugă de pe moșii în alte părți. Până aici, cam ca la noi.

Domnia fanarioților aducea cu sine toate elementele dure, arbitrare și uneori înfricoșătoare ale dominației otomane asupra grecilor, care la rândul lor au proiectat-o asupra românilor. Arbitrariul și despotismul aveau efecte demoralizante asupra populației, corupția făcând posibilă existența unor asemenea condiții deplorabile și îmbogățirea celor puternici. Generalul L. Langeron considera că tronul de la Iași și cel de la București erau unicul scop al fanarioților, încă din cea mai fragedă pruncie și în ciuda plăților anuale către sultan și a mituirii anturajului acestuia, postul oferea o oportunitate financiară deosebită. Exact cum lupta pentru accesul la treuca guvernării face imbecili pe toți cei ajung să guverneze această improvizație de țară.

Dar cele mai interesante și relevante pentru situația noastră actuală sunt reflecțiile lui Jewsbury despre preferințele și viziunile externe ale românilor din acea perioadă. Înainte de a-și putea extinde teritoriile către sud-est, până la Prut și Dunăre, Rusia trebuia să pună temeliile politice, diplomatice și militare necesare. În ultima parte a secolului 18, oficialii ruși au profitat de ocaziile oferite de slăbirea puterii otomane pentru a-și spori influența în Principatele dunărene, Moldova și Țara Românească, încurajându-și grupurile de partizani de la Iași și București și menținând o continuă presiune diplomatică asupra Porții în vederea obținerii de concesii.

Întrucât turcii au ajuns să fie un obiect al diplomației europene, Franța lui Napoleon a folosit și ea ocazia pentru a profita de slăbiciunea otomană în regiunea din estul Mediteranei. La început, în 1798, această nouă amenințare i-a silit pe turci să caute ajutorul rușilor, apoi, acțiunile francezilor au ajuns să pună în pericol și planurile acestora din urmă în Balcani. Prin urmare, lupta marilor puteri pentru influențare orientărilor de politică externă la Iași și la București era extrem de intensă, la fel cum actualmente Vestul și Estul trag de păr Chișinăul în stânga și în dreapta.

Din acest punct de vedere, grecii și românii care controlau Principatele constituiau niște barometre precise ale puterii. Cu acest grup de realiști politici tratau nu numai turcii și rușii, ci și austriecii, francezii și prusacii. Din cauza statutului special al Principatelor, de semiautonomie în cadrul Imperiului Otoman (de parca cel al R. Moldova în raport cu Rusia ar fi altul), aceștia aveau o experiență de secole în negocierile cu puterile străine și erau obișnuiți să opereze sub autoritatea unei puteri aflate la mare distanță, iar când un stăpân slăbea, nu le lua mult timp să găsească noi protectori, mai utili.

Prin urmare, ceea ce spunea P. Rumeanțev la începutul articolului, despre natura duplicitară a românilor, nu era o noutate. Din contra, ea este atestată treizeci de ani mai târziu de consulul francez la Iași, C.F. Reinhard, care în 1806 surprindea spiritul conducerii locale într-o sugestivă conversație dintre un diplomat și un tânăr boier moldovean:
Diplomatul: Dar cum puteți arăta atât de vădit că sunteți partizani ai Rusiei?
Boiernașul: Rusia a fost bună cu noi. Ei îi datorăm emanciparea noastră politică, faptul că avem îndatoriri și că participăm la ocârmuirea țării.
Diplomatul: Asta a fost în trecut, nu vedeți că acum lucrurile s-au schimbat, iar rușii vin peste voi?
Boiernașul: Rusia ne apără, armatele ei sunt aici...
Diplomatul: Și dacă ar veni trupele franceze?
Boiernașul: Trupele franceze sunt foarte departe.
Diplomatul: Și dacă ar fi aproape, cum v-ați justifica purtarea?
Boiernașul: În cazul acesta, am fi pentru francezi ceea ce suntem pentru ruși și Napoleon n-ar vedea în asta un lucru atât de rău.

Logica și multe dintre argumentele din acest dialog ne sunt cunoscute și pot fi ușor regăsite în „sindromul Janusului cu două fețe” al oamenilor politici de la Chișinău, de parcă timpul a trecut peste noi fără să afecteze natura fanariotă a clasei politici moldovenești. Prin urmare, dodoni si usatâi care ling fundul Moscovei, cât și lupi, diacovi sau filați care se uită în Vest cu gândul la Est sau cei care s-au învățat să „sugă de la două țâțe”, au mai fost prin părțile noastre. Toate-s noi și vechi-s toate, cum spune Eminescu.

Ultima parte a similitudinilor șocante dintre realitățile acelor timpuri din Țăra Moldovei și cele din R. Moldova se referă la modul de viață a clasei politice. Prinsă cum era în curentele politice și culturale a trei imperii, elita locală avea o paletă largă de opțiuni în privința stilului de viață de imitat. Mai mulți proprietari greci și români de formație occidentală, în special franceză, erau abonați la ziare franceze, călătoreau ocazional în străinătate și chiar angajau preceptori și bucătari francezi, iar unele familii fanariote își trimeteau copiii la școli din Germania. Tratând-o de multe ori ca o „maimuțăreală”, călătorii străini aflați în trecere dezaprobau modul în care românii își tratau țăranii, privind cu un oarecare dispreț cultura locală și considerând încercările de a copia Parisul, în cel mai bun caz, provinciale. Cu toate că nu era necivilizată și nici impregnată de „cruzime asiatică”, rămâne o dilemă justificarea durității sistemului politic și social față de restul populației, la fel cum acest lucru este greu de înțeles actualmente la cei care conduc R. Moldova.

G. Jewsbury conchide că a fost nevoie să mai treacă încă o generație pentru ca europenizarea României să aibă rezultate vizibile. Relațiile României cu Occidentul au în spate o istorie de secole și ele au fost temelia viitoarei dezvoltări culturale a acestui popor greu încercat de istorie. Cu regret, Basarabia a fost ancorată după 1812 într-o altă dimensiune de construcție identitară și civilizațională, marcată de o perioada de maximă opresiune a propriului sistem de iobăgie, ratând cu desăvârșire aceste veleități de europenism. Așa cum, actualmente, reversul politicilor de apropiere de Occident, în condițiile accentuării conflictului din Ucraina și ofensivei geopolitice a Rusiei, poate îndepărtat pe o perioadă nedefinită europenizarea reală a R. Moldova.


Stiri relevante
Top stiri

Parteneri
Descoperă
Punct de vedere NAȚIONAL
20.05.2024 09:14 Nicolae Negru Nicolae Negru // Vor circula tancuril...

17.05.2024 09:13 Nicolae Negru Nicolae Negru // Anatomia unui scanda...

13.05.2024 09:16 Nicolae Negru Nicolae Negru // Să nu râdem de Maria...

Promo
Abonament
Abonează-te pentru a fi la curent cu ultimele știri
Recomandat
Sondaj
Cum veți vota la referendumul care va avea loc în toamna anului 2024 în R. Moldova?
Prietenii noștri

Widget cu noutăți la tine pe site

Ziarul Național 2013-2024. Toate drepturile sunt rezervate

Despre noi Publicitate News widget RSS Contacte Developed by WebConsulting.md