Nicolae Negru // Unirea nu e o pară mălăiață

Semne diacritice

Sondaje recente arată că o mare parte din alegători nu sunt încă deciși sau nu au de gând să voteze. Ca niciodată, dezamăgirea, incertitudinea, apatia, indiferența, plictiseala par să-i frecventeze mai cu seamă pe cetățenii proeuropeni din Republica Moldova. E consecința directă a alianței împotriva firii între blocul ACUM și PSRM, între Maia Sandu, Andrei Năstase și Dodon, care s-a soldat cu retragerea surprinzătoare, nechibzuită a primilor doi în folosul celui de-al treilea, lăsând toată puterea la discreția lui Dodon.

Rusia din spate

Nu mai contează cine dintre ei a greșit mai mult, impactul a fost demoralizant, alegătorii proeuropeni și unioniști s-au simțit trădați, explicațiile că pasul făcut a fost inevitabil nu au convins.

De dragul adevărului trebuie să spunem că în spatele lui Dodon stă Rusia cu gigantica și sofisticata mașinărie a diversiunii, dezinformării și manipulării, pe când în spatele Maiei Sandu și Andrei Năstase se află niște echipe de politicieni începători, lipsiți, ca și ei, de experiență. A fost derutantă și influența unei capitale europene cu înclinații rusofile, crezând că problema transnistreană poate fi rezolvată prin concesii mici în folosul Rusiei, concesii care nu se știe de ce i s-ar cuveni. Adăugăm aici și trădarea lui Pavel Filip, care a trecut, cu deputații săi, din tabăra lui Plahotniuc în cea a lui Dodon.

Mărul discordiei

Sandu și Năstase au mușcat și din mărul discordiei, li s-a trezit spiritul rivalității, intrând ambii în campania electorală prezidențială, în loc să identifice un candidat comun. Nu mai contează cine dintre ei a cedat și cine nu a dorit să cedeze, efectul asupra multor alegători e descurajant, deprimant. Nici liderii unioniști nu au reușit să-și învingă egoismul și să se unească într-un singur front electoral, dezbinându-i pe simpatizanți.

Așa că dezamăgiții, apaticii, plictisiții, indiferenții, nehotărâții și chiar răzbunătorii, toți pot fi înțeleși, sentimentele lor sunt justificate, însă la ce le folosesc? Ei au primit o lovitură amețitoare cu pumnul în față exact în momentul când se credeau pe val, când l-au văzut pe Plahotniuc fugind, dar în loc să se replieze, să se pregătească de o nouă luptă, mult mai grea decât lupta cu Plahotniuc, s-au retras frustrați, înlăcrimați, supărați pe toată lumea. E tocmai ceea ce au urmărit autorii scenariului „dezoligarhizării”, Kozak și Narîșkin.

„Mizeria Dodon”

Și dacă o să stăm acasă, nu o să mergem la vot, ce obținem? Să mai suportăm încă patru ani „mizeria Dodon”? I se pare cuiva o opțiune mai plăcută decât a-i suporta pe unul dintre cei cinci candidați unioniști, proeuropeni? Să transmitem Europei și României că nu ne mai interesează, că ne-am dezamăgit, să lupte alții în locul nostru, noi rămânem cu Rusia, în mocirla politicii externe echilibrate? Acesta să fie mesajul alegătorilor din Republica Moldova?

În unele capitale europene, care ne văd mai aproape de Rusia, decât de România, această renunțare la cursul european va fi întâlnită cu satisfacție. Nu cariera Maiei Sandu, ci viitorul nostru se joacă în alegerile de duminică. Unirea nu o să cadă ca o pară mălăiață în gura lui nătăfleață. Cine nu mai dorește să lupte, măcar să nu-i descurajeze pe prietenii și partenerii din afară, care ne ajută să ieșim din mlaștină.

Ghicind în ouă

Susținut de Putin, încurajat și de o ghicitoare în ouă, Dodon vrea să câștige alegerile din primul tur. Să-i demonstrăm că nu va câștiga nici după al doilea, căci nu renunțăm nici la visul european, nici la idealul Unirii.

„Moldovenii merg duminică la secțiile de votare pentru a alege președintele sub ochiul veghetor al Moscovei, care dorește ca această țară polarizată să rămână în orbita ei”, anunță AFP.

Sintagma „mizeria Dodon” îi aparține lui Constantin Tănase. „Moscova nu este partenerul nostru strategic, ci dușmanul nostru strategic”, avertiza el în ultimul său editorial, în ideea mobilizării pentru alegerile parlamentare din 30 noiembrie 2014. Azi, 30 octombrie, se împlinesc exact 6 ani de când Constantin Tănase nu mai scrie. Dar îndemnul mobilizării de atunci rămâne nu mai puțin valabil.