Silvia Radu, un Dodon în fustă?

Semne diacritice

Cu mai mulți ani în urmă, am fost martorul involuntar al unei discuții telefonice penibile: o colegă, pe care o consideram și care ne făcea să credem că e, cel puțin, „proeuropeană”, vorbea cu soțul ei, stabilindu-i o întâlnire „pe prospect Lenina”. A fost neașteptat și neplăcut pentru mine să aflu că, după douăzeci de ani de independență, o persoană de vârsta și educația ei nu renunțase la denumirea sovietică a străzilor din Chișinău.

Zilele trecute, un sentiment asemănător de penibil mi l-a provocat primărița interimară a Chișinăului, Silvia Radu. Aflându-se, pe data de 24 ianuarie la Iași, ea s-a disociat, cu morgă statală, de sărbătorirea Zilei Unirii Principatelor Române. „...Nu pot să îmi încep discursul, fără a vă spune încă de la început „La mulți ani!” de ziua dumneavoastră, când serbați Mica Unire - Unirea Principatelor Române, realizată la 1859, momentul în care s-au pus bazele formării statului român modern”, - astfel și-a formulat ea, cu alint managerial, rolul de observator, de „lăturaș”, la o festivitate străină.

Prin acest gest, care mi s-a părut cel puțin nepoliticos - acceptând invitația pentru sărbătoarea din 24 ianuarie, ea și-a asumat în mod automat și rostul ei – doamna Silvia Radu ne-a dezamăgit înainte să fi reușit să-și demonstreze capacitățile administrative promise. Astfel, ea calcă cu mult tupeu în gropile „stataliștilor” și „patrioților” de județ, excitați de Moscova. După episodul de la Iași, nu m-aș mira ca și primărița noastră interimară să folosească în familie toponimele sovietice ale Chișinăului.

Totuși, faptul că cineva se crede manager, nu ar trebui să-l împiedice să fie un pic mai simțit, mai atent față de interlocutori și – de ce nu? – un pic mai sensibil față de momentele culturale, spirituale importante, definitorii ale poporului din care face parte (pentru a le putea înțelege și pe cele ale omenirii în general).

Simțind probabil o schimbare de atitudine a ieșenilor „înfrățiți”, primărița Chișinăului, ajunsă în funcție prin manevre de culise, a încercat să dreagă busuiocul, pomenind despre „Centenarul Marii Uniri” și „legătura de sânge dintre noi”, dar nu cred că i-a mai putut convinge pe cei prezenți la solemnitate că chiar crede ceea ce spune.

Oricum, chiar dacă ești manager adevărat și te consideri moldovean, e bine să știi că Unirea dintre Moldova și Valahia este un eveniment important, o mare sărbătoare și pentru noi, cei de dincoace de Prut.

Ca să înțelegem aceasta, ne poate ajuta o analogie: să ne imaginăm care ar fi fost soarta limbii și culturii ruse, dacă Cnezatul Moscovei nu reușea, prin foc și sabie, să-și supună celelalte cnezate rusești, și Moscovia, rebotezată apoi în Rusia, nu apărea ca stat.

Unirea din 1859 s-a produs fără vărsare de sânge, prin puterea ideii unității de neam, prezentă în toate cronicile moldovenești. Da, a fost un proiect politic și geopolitic, dar mai întâi de toate a fost un proiect intelectual, cultural și spiritual, care a vizat „întreaga seminție românească”, inclusiv basarabenii. Spunea, Mihail Kogălniceanu, în 1843, în deschiderea cursului său de istorie de la Academia Mihăileană din Iași: „Eu privesc ca patria mea toată acea întindere de loc unde se vorbește românește și ca istoria națională istoria Moldaviei întregi, înainte de sfâșierea ei, a Valahiei și a fraților din Transilvania”. Această frază era cenzurată de cerberii sovietici.

Deși eram rupți cu forța armelor de trupul Moldovei, evenimentul din 1859 a luminat și destinul basarabenilor, speriind întunericul din „închisoarea popoarelor”, ajutându-ne să supraviețuim din punct de vedere identitar (nu sunt sigur că aceasta contează pentru primărița Silvia Radu). Dacă nu era Unirea din 1859, nu era nici Mare Unire din 1918.