Putin primește palme și botoxul nu îl va ajuta

Semne diacritice

La o privire fugară, reacția Occidentului la tentativa de ucidere a unui fost spion rus, Serghei Skripal, și a fiicei sale poate părea neașteptat de solidară și vehementă, chiar disproporționată. La urma urmei, nu era pentru nimeni un secret că Rusia, fie sovietică, fie „democratică”, își mai asasinează, din când în când „dușmanii” și „trădătorii”, oriunde s-ar refugia aceștia. Cazul lui Troțki, ucis cu un topor, de un agent NKVD de origine spaniolă, Ramon Mercader, în Mexic, este un exemplu „clasic” în acest sens. Iar de la iradierea cu poloniu, în emisiune TV aproape live, spre rușinea poliției britanice, a ex-agentului FSB, Aleksandr Litvinenko, nu au trecut decât 11 ani.

Evident, reușesc să fugă doar cei mai norocoși, restul sunt omorâți acasă în cel mai banal anonimat, dacă nu îi cheamă Djohar Dudaev sau Boris Nemțov. De altfel, și renumitul scriitor rus (căruia nu îi plăcea să i se spună „sovietic”), laureat al premiului Nobel, Aleksandr Soljenițin, ar fi putut să devină victimă a vreunui „accident” mortal, dacă nu ar fi aflat la timp despre pericolul ce-l paște și nu ar fi emigrat din URSS. „În iarna anului 1971-72, m-au prevenit, pe câteva canale (în aparatul [K]GB sunt și oameni chinuiți de soarta lor), că se pregătește asasinarea mea printr-un accident de automobil”, spunea Soljenițin, într-un interviu acordat „Associated Press” și ziarului „Le Monde”, pe 23 august 1973, la Moscova (interviul a fost inclus în lucrarea sa autobiografică „Bodalsea telionok s dubom” („Un vițel împungând cu coarnele un stejar”).

Dar nu poți face omletă fără să strici ouă, această frază a lui Stalin părea însușită bine de occidentali. Ei îi recunoșteau tacit Rusiei dreptul la anumite devieri de comportament civilizat, la apucături banditești, în virtutea frustrărilor postsovietice, și – firește! – al tradiționalului mister emanat de sufletul slav (un fel de echivalent patentat al smogului britanic), și erau cât pe ce să se împace cu hăcuirea Georgiei și a Ucrainei, cu doborârea avionului de pasageri deasupra Donbasului, în campania antioccidentală și anti-UE, cu implicarea în alegerile din SUA, cu încercarea de a organiza o lovitură de stat în Muntenegru ș.a., dacă Moscova ar mai fi răbdat puțin cu otrăvirea lui Skripal sau dacă alegea o metodă mai discretă, mai riguroasă de folosire a substanței neuroparalizante interzise de tratatele internaționale.

Dar s-a lucrat prea grosolan. De ce trebuiau condamnate Iulia, inocenta fiică a lui Skripal, și alte 39 de persoane, victime „colaterale” ale atacului cu agent neurotoxic? Aceasta a umplut paharul răbdării britanicilor. Până aici! - a spus revoltată Teresa May. Posibil, faptul că ea vine de la Interne o fi făcut-o să simtă mai acut ticăloșia, cruzimea fără sens a Rusiei.

Probele obținute de Londra au convins, „fără nicio urmă de îndoială”, că în spatele atacului chimic de la Salisbury stă Moscova. UE - dar și alte state europene ca Albania, Macedonia, Muntenegru, Ucraina, - SUA, Canada, Australia s-au aliat cu Marea Britanie într-un gest de condamnare a Rusiei și faptul că Republica Moldova s-a alăturat acestui demers este de apreciat. Dodon și ceilalți care protestează, deplângând „parteneriatul strategic” mort la naștere să-și imagineze că li s-a servit un ceai cu „noviciok”. Unui bandit trebuie să i se spună că e bandit și să nu i se mai întindă mâna. Palmele diplomatice pe care le primește rămân întipărite pe fața lui Putin și se vor vedea mult timp, oricât botox ar folosi.

Soljenițin nu era un om sperios, dar știa că, devenind ținta KGB-ului, trebuie să fugă. Serviciile secrete rusești, conform mărturiilor unui fost agent rus, difuzate de Radio „Svoboda”, pot ucide pe oricine, din orice țară din lume, pe care îl consideră fie „trădător”, fie adversar politic „de nesuferit” sau pur și simplu „periculos pentru interesele de stat ale Rusiei”. Există motive să credem că execuții criminale de acest fel s-au făcut și în fostele „republici frățești”, inclusiv Republica Moldova. Ar fi timpul să privească și procurorii noștri cu mai multă atenție asupra unor dispariții subite, dubioase, din rândurile personalităților marcante ale Mișcării noastre de Eliberare Națională. Sunt prea multe accidente rutiere și coincidențe suspecte, ca să trecem peste ele definitiv.

Să ne amintim cum a fost scos din joc Dumitru Matcovschi: un autobuz a lovit în mașina sa aflată pe marginea drumului, în timp ce el încerca să pornească motorul. Într-un accident rutier și-au pierdut viața Ion și Doina Aldea-Teodorovici, șoferul rămânând viu și nevătămat. În ziua înmormântării lor, în mijlocul mulțimii a căzut fără suflare profesorul Ion Dumeniuk, etnic ucrainean, care s-a inclus deschis de partea noastră în lupta pentru limba română și alfabetul latin. Nu e mai puțin misterioasă moartea lui Nicolae Costin. Fostul său șofer suspectează că fostul primar al Chișinăului a fost iradiat. În accident rutier a murit Grigore Vieru, persoana de la volan neavând de suferit nimic. Ce coincidență suspectă, cu probabilitate mică: trei persoane aflate în strânsă colaborare de creație – Vieru, Doina și Ion Aldea-Teodorovici - își găsesc sfârșitul în același mod, dar în perioade diferite.

În accidente rutiere au dispărut Grigore Grigoriu, apoi, peste câțiva ani, și unul dintre fiii săi. Gheorghe Ghimpu s-a stins la spital după ce mașina pe care o conducea a fost lovită de un TIR. Altă coincidență suspectă: cu un an înainte, într-un accident rutier similar murise și Viaceslav Cernovil, președintele RUH (Frontul Popular) ucrainean, cu care Gheorghe Ghimpu s-a cunoscut în 1972, în lagărul pentru deținuți politici din Mordovia. Mașina în care se afla Cernovil s-a tamponat cu un camion mare de marca KamAZ.

Sunt și alte cazuri de accidente care ridică semne de întrebare. Cineva îi omoară din când în când pe unii dintre cei mai buni concetățeni de-ai noștri, și killerul, judecând după „stil”, pare să fie unul și același.