Nicolae Negru // Maia Sandu, șefă de azil sau șefă de stat?

Semne diacritice

Săptămâna trecută s-a discutat mult despre discursul rostit de Maia Sandu cu ocazia celor 29 de ani de la izbucnirea războiului moldo-rus de pe Nistru. Președinta Republicii Moldova i-a nedumerit pe veteranii de război cu iscusința retorică de a nu spune lucrurilor pe nume, de a comenta tragicul eveniment într-un mod conjunctural, superficial. Ea nu numai că a evitat să pronunțe sintagma „trupele ruse” sau să facă vreo aluzie la identitatea celor care au atacat, în 1992, Republica Moldova, „care nu-i doreau independența, dezvoltarea și binele”, ci și a absolvit Federația Rusă de responsabilitatea menținerii acestui „conflict”, punând-o pe umerii „corupției regionale” .

Din punctul ei de vedere, „suntem cu toții victimele corupției regionale, care folosește acest conflict pentru a câștiga averi prin contrabandă, delapidare, trafic ilegal de bunuri. Știm cu toții că, pe seama sutelor de mii de nenorociri generate de acest conflict, sunt câțiva oameni care se îmbogățesc. Unii dintre ei chiar aici în Chișinău”, afirmă președinta noastră cu o virtuozitate demagogică dezarmantă, surprinzătoare pentru o politiciană care și-a câștigat popularitatea prin a spune adevărul direct, fără menajmente, prin a promite o altfel de politică.

Această deplasare de accente de pe prezența ilegală a trupelor ruse pe teritoriul Republicii Moldova pe „corupția regională” seamănă a manipulare. Sigur, există oameni care se îmbogățesc pe seama războiului, profitori au existat în toate războaiele, dar să reduci cauza războiului și „înghețarea” conflictului la „corupția regională” e o simplificare forțată, abuzivă, e o falsificare a realității. Soluția „conflictului” nu e la Chișinău și nici măcar la Tiraspol, ci la Moscova și nu de bani are nevoie Putin, ci de sufletele noastre, ca și de sufletele ucrainenilor, georgienilor, ale tuturor popoarelor vecine, asupra cărora cade umbra „Rusiei mărețe”. Președinții Georgiei, Ucrainei nu consideră că țările lor sunt victime ale corupției regionale. (Pe etichetele sticelelor de vin exportate din Georgia scrie că Rusia a ocupat o parte din teritoriul ei.)

Descoperim astfel că ceea ce părea, în discursul inaugural al Maiei Sandu, o lacună, o omisiune întâmplătoare, reflectă de fapto intenție ascunsă de a evita cu orice preț cuvintele care nu ar plăcea Moscovei. Am putea presupune că „amnezia” președintei e de natură electorală, ca și găselnița cu „corupția regională”, dar nu este exclus că ea pune în aplicare o strategie aparte în relațiile cu Rusia, similară cu strategia lui Dodon, strategie care constă în „băgarea capului în nisip”, în refuzul de a aborda chestiuni și a spune adevăruri supărătoare pentru Putin. Cu ce scop? Rămâne o enigmă, deocamdată. E un mister.

Întrebată de radio „Europa Liberă”, de ce nu reacționează la cazul lui Aleksei Navalnîi, președinta Maia Sandu a răspuns că „Republica Moldova trebuie să se ocupe de procesele ei democratice, ceea ce înseamnă să-și salveze propria democrație”, fără a se procupa de ce se întâmplă în vecinătatea sa. „Acesta a fost și sfatul unor oameni care se preocupă de procesele democratice în altă parte. Așa ne-au spus: Voi aveți grijă, în primul rând, de salvarea proceselor democratice în Republica Moldova”.

Cu alte cuvinte, orice e legat de Rusia e tabu pentru Maia Sandu, nu e treaba ei. Ea nu are voie să se refere la politica lui Putin, încheind un legământ corespunzător cu cineva din „altă parte” (din Germania?). Dar care e sensul să se transforme într-un Dodon? I s-au promis voturile rusofililor, rezolvarea problemei transnistrene în schimbul tăcerii? Nu înțelege ea că un discurs de tipul celui din 2 martie e rușinos, umilitor pentru un președinte de stat care se pretinde suveran și independent?

„Azi îi deplângem pe cei căzuți și pe cei răniți. Suntem alături de părinții nealinaţi la bătrâneţe, soțiile văduvite, copiii deveniţi orfani, suntem alături de toate familiile lovite nemilos şi pe nedrept de o mare durere. Suntem împreună pentru a ne ajuta, susține și apăra de pericole. Asta ne face să fim o țară”, astfel și-a încheiat Maia Sandu discursul din 2 martie. Ceea ce spune atinge niște coarde sensibile, e înduișător, dar asta nu e suficient ca să fim o „țară”. Asta ne face să fim un azil. A fi șef de azil nu e rușinos, e chiar onorabil. Dar e diferit de a fi șef de stat.