Nicolae Negru // La plecarea lui Petru Bogatu

Semne diacritice

Moartea ne surprinde din nou, scriam un comentariu despre consecințele alegerilor din Hâncești, când am aflat că Petru Bogatu, colegul și prietenul meu de atâția ani, s-a stins subit la spitalul de urgență. A plecat o personalitate, un jurnalist de calibru în presa română.

Drumurile ni s-au întâlnit pentru prima dată la Frontul Popular, care întrunea în acea vreme toate năzuințele noastre de libertate și emancipare națională, am lucrat de câteva ori în aceleași redacții și am publicat comentarii politice pe aceleași pagini de ziar, traseul său profesional din ultimii treizeci de ani - Țara, Flux, Jurnal de Chișinău, Vocea Basarabiei, Jurnal TV, Ziarul NAȚIONAL, Prime TV, Deschide.md – reflectă evoluția și schimbarea centrelor de greutate în presa politică din Republica Moldova, el fiind un reprezentant al ei de primă mărime…

Mi-l amintesc pe Petru Bogatu manifestându-se în zilele revoluției române, vorbind în cunoștință de cauză la televiziunea publică despre evenimentele de peste cortina de fier de pe Prut, a fost pe parcursul acestor ani de tranziție a Republicii Moldova spre nicăieri observatorul atent ale cărui comentarii nu puteau fi ignorate, căci exprimau întotdeauna un unghi de vedere proaspăt, original, anticipând fenomene greu de deslușit la momentul respectiv.

Scria elegant, cu implicare și pasiune cultivată, ținută în echilibru de rigoarea și logica argumentelor, de evidența faptelor cu care opera, de competența fără cusur și viziunea de ansamblu asupra scenei politice. Puteai să nu-i dai dreptate uneori, dar nu puteai să nu apreciezi calitatea și stilul, clasa analizei sale politice. Era jurnalist până-n măduva oaselor, în permanent proces de informare și deseori reușea să ne surprindă cu date noi, să fie cu un pas înaintea noastră în documentare asupra evenimentelor importante pe plan local și internațional, era capabil să identifice din prima pe cele hotărâtoare, să separe „fumigenele” și manevrele înșelătoare, nu scăpa din privirile minții sale mișcările geopolitice din regiune și de pe continent.

Uneori punctele noastre de vedere coincideau până într-atât, încât se crea impresia că ne consultăm înainte de a scrie sau a polemiza în fața camerelor de luat vederi sau la radio, alteori exprimam viziuni diferite și chiar divergente, dar ne lega întotdeauna idealul libertății, al Unirii și convingerea că ne mișcăm în direcția necesară doar dacă nu așteptăm mană cerească, dacă lucrăm fiecare dintre noi pentru aceasta. Se poate spune că Petru Bogatu și-a făcut datoria pe deplin. I s-au oferit cele mai înalte tribune publicistice din Chișinău și el a avut ce spune.

A fost un scriitor talentat, cu idei și proiecte pe care nu a reușit să le ducă la bun sfârșit. Romanul său „Funia împletită în trei” este un thriller geopolitic, elaborat cu ingeniozitatea și rigurozitatea ce-l caracteriza, încărcat cu efecte dramatice care te acaparează de la prima pagină, scris într-un limbaj plastic, accesibil, anunțând, conform criticului Mircea V. Ciobanu, naşterea romanului poliţist în Republica Moldova.

Era un coleg bonom, corect, spiritual, un interlocutor cu care nu te plictiseai, care putea vorbi ore întregi pe teme străine de viața politică, demonstrând aceeași inteligență, erudiție, perspicacitate. A fost și un profesor excelent, mulți dintre jurnaliștii de azi sunt discipolii lui. Reușitele sale pe plan profesional le împărțea întotdeauna recunoscător cu consoarta sa, jurnalista Viorica Cucereanu-Bogatu, tovarășă de idei, primul său critic și prietenă de nădejde. Ca transnistrean, nu intra în categoria celor cu drept de redobândire a cetățeniei române, dar nu s-a bătut cu pumnul în piept și nu a exprimat vreodată reproșuri la adresa statului român pentru aceasta. Era mândru de Cristi, fiul său care a studiat filosofia la Iași, apoi la Cluj.

Știam, discutam uneori despre problemele noastre de sănătate, dar momentul inevitabil pentru toți mi se părea îndepărtat. Marțea sau miercurea trecută vorbisem cu el îndelung la telefon, ne-am referit și la alegeri, la ceea ce scrisese în editorialul său de marți, publicat pe deschide.md. Nici vocea, nici starea lui de spirit nu prevesteau un deznodământ atât de apropiat și tragic. A fost un telefon de adio, acum îmi dau seama, pe care nu am cum să i-l întorc. Îi dedic textul meu de azi, ca omagiu. Adio, prietene.