Nicolae Negru // Impasul azero-armean și perspectiva transnistreană

Semne diacritice

Focul conflictului reizbucnit acum o săptămână între Azerbaijan și Armenia, din cauza Carabahului de Munte, s-a soldat cu zeci și poate sute de morți (părțile comunică cifre contradictorii) și riscă să se extindă până la proporțiile unui război în toată puterea. Turcia se declară aliatul azerilor, pe care îi consideră parte a poporului turc, acordându-le ajutor tehnic (drone, în special) și trimițindu-le „consultanți”.

Rusia, de cealaltă parte, le vinde armament și armenilor, și azerilor. Apelurile la încetarea focului, din principalele capitale ale lumii, nu au niciun efect asupra Azerbaijanului, care consideră că luptă pe propriul teritoriu, și, prin urmare, pacea depinde de armeni, dacă se retrag sau nu. Formal, e adevărat: în 1991, Carabahul de Munte și-a proclamat independența față de Azerbaijan, iar în războiul care s-a declanșat, cu pierderi de mii de oameni, morți și refugiați din ambele părți, armenii au mai ocupat niște raioane alăturate (9% din teritoriul azer), pentru a avea graniță comună cu Armenia.

În realitate, rădăcina conflictului e mult mai adâncă. Carabahul de Munte, cu populație majoritară armeană, a fost inclus în componența Republicii Sovietice Azerbaijan de către Stalin, în 1923, ca regiune autonomă, din rațiuni care nu aveau legătură cu dreptul popoarelor la autodeterminare. Carabahul de Munte este exemplul unui conflict interetnic și interconfesional (armenii fiind creștini, iar azerii musulmani), ale cărui rădăcini se trag din (geo)politica imperială a Rusiei Sovietice. În anii care au urmat, Baku a încercat să dilueze elementul armean al regiunii, dar nu a reușit să-și realizeze intențiile pe deplin, din cauza perestroikăi.

În 1987, până la prăbușirea URSS, armenii din Carabahul de Munte s-au pus în mișcare și au cerut Moscovei să-i scoată din componența Azerbaijanului și să-i includă în componența Armeniei. La 20 februarie 1988, Sovietul regional a votat rezoluția corespunzătoare, însă Moscova a ignorat-o. În prezent, Carabahul de Munte este de facto parte a Armeniei, deși formal nici măcar Erevanul nu i-a recunoscut independența, căci aceasta ar însemna rescrierea frontierelor și război inevitabil cu Azerbaijanul (și Turcia).

Pe de cealaltă parte, nici Baku nu are mână liberă, recursul Azerbaijanului la forța armată pentru a recuceri Carabahul de Munte ar putea impulsiona, ca în cazul Kosovo, procesul de recunoaștere internațională a regiunii independente, mai cu seamă dacă operațiunile militare se vor solda cu pierderi mari de vieți omenești. Dar nici renunțarea benevolă la propriul teritoriu nu e de imaginat, căci nu e permisă de nicio Constituție.

Situația pare fără ieșire: o schimbare de frontiere pe criterii etnice nu este acceptată în actuala ordine internațională, decât de comun acord, hotarele de azi sunt inviolabile, iar dreptul popoarelor la autodeterminare și-a pierdut valabilitatea, ținând de funcțiile oricărui stat să le asigure minorităților etnice și confesionale un minim de libertăți, deși nici măcar în statele cu tradiții democratice și pluraliste nu s-a ajuns până la armonizarea deplină a relațiilor interetnice și interconfesionale, darămite când e vorba despre un stat abia pășind pe calea democrației.

În afară de aceasta, memoria istorică a armenilor, prinși între Azerbaijan și Turcia (în care s-a trezit duhul imperial), le dictează o atitudine de neîncredere, măsuri de precauție, îi determină să caute protecție în cadrul statului armean. Și cine i-ar putea asigura că nu au dreptate?

Comparat cu conflictul din Carabahul de Munte, conflictul transnistrean pare o ceartă de copii, un produs al propagandei sovietice, lipsit de rădăcini etnice sau confesionale. Nici măcar Moscova nu vede Transnistria ca stat independent. Ea are nevoie de transnistreni ca pârghie geopolitică și, dacă renunță să mai întrețină separatismul transnistrean, acesta se epuizează în câteva luni.