Emil Loteanu și visul său romantic

Semne diacritice

Printre artiștii care au scos din anonimatul cultural și geopolitic spațiul numit RSSM trebuie inclus în primul rând poetul, regizorul Emil Loteanu, o figură cvasimitică, legendară, despre care au auzit foarte mulți, dar pe care îl cunosc cu adevărat foarte puțini dintre concetățenii noștri.

…„Poienile roșii”, „Lăutarii”, „Șatra”, „Dulcea și tandra mea fiară” – sunt titluri familiare oricărui cinefil care se respectă, dar cine dintre noi știe despre condițiile în care au apărut, zbuciumul care le-a însoțit, eșecurile, reacția autorităților locale la filmele lui Loteanu?

Pentru cei interesați de destinul său artistic avem o noutate excelentă: Ana-Maria Plămădeală, doctor habilitat în studiul artelor, a publicat, la finele anului trecut, monografia „Emil Loteanu: splendoarea și prăbușirea visului romantic” (apărută la Editura Epigraf, cu contribuția Ministerului Culturii).

Autoarea, o persoană din primă linie în studiul artei cinematografice, filmolog, scenarist, l-a cunoscut personal pe renumitul regizor, urmărindu-i, în volumul sus-menționat, „nu atât istoria vieții, cât a sufletului”, încercând să clarifice cum un tânăr de 16 ani, licean din București, se decide, în 1952, să se „repatrieze” în Basarabia natală, ca apoi să se refugieze, de răul cerberilor moldoveniști, la Moscova, de unde escaladează culmile notorietății mondiale. Ni se propune un studiu cuprinzător, profund, al unei admiratoare inteligente, subtile, care, deși îl descrie cu o firească exaltare, nu își ferește nici privirea critică de la eroul său.

La începuturi, tânărul Loteanu era animat în mod explicabil de romantismul revoluționar, atins de „văpăile” propagandei stângiste: „Vreau secolul să-și facă drum prin mine,/ Să-mi spulbere văpăile din piept”, mărturisește el cu înflăcărare în una din poeziile sale din acea vreme. Realitățile sovietice îi spulberă iluziile, visele naive, iar antiromânismul brutal, umilitor, deznaționalizarea și rusificarea perfidă îl provoacă să reziste, alături de alți intelectuali, scriitori, artiști, „prin cultură” și sensibilitate identitară. Unii colegi de la Institutul Național de Cinematografie, VGIK, din Moscova, își amintesc că el vorbea rusa cu accent și se prezenta ca român.

În filmele sale va explora filonul romantic. Lăudat și încurajat de autorități după „Așteptați-ne în zori”, pentru că „tratează, cu inspirație și spirit creator, un episod al luptei pentru restaurarea puterii sovietice și reunirea Basarabiei cu URSS”, tânărul regizor este admonestat pentru cel de-al doilea film de succes – „Această clipă”, care, remarca Ivan Bodiul, „conține fapte ce denaturează realitatea istorică”, fiind inclus „printre cele mai dăunătoare pelicule, marcate de un naționalism cras”. În lista neagră a filmelor „naționaliste” și „vicioase din punct de vedere ideologic” va nimeri și pelicula pastorală „Poienile roșii”, apărută în 1966. Ceea ce, de altfel, era previzibil, căci ciobanii din film își mânau turmele spre mirificile pășuni din… Carpați.

„Lăutarii”, care „răspunde la profundele năzuințe ale basarabenilor de a-și descoperi prin artă ființa lor etnică” îi aduce lui Loteanu multe premii, recunoaștere europeană, dar și supărarea definitivă a lui Ivan Bodiul. KGB nu-i permitea lui Loteanu să meargă peste hotare, ca să-și ridice premiile, în locul lui era trimis - ironia sorții - tocmai cel care s-a împotrivit turnării acestui film, președintele Comitetului de Stat pentru Cinematografie, Ivan Iordanov.

Ca și Ion Druță, Ion Ungureanu și alte persoane ale căror lucrări erau considerate a fi un pericol pentru starea de spirit a „poporului moldovenesc”, Emil Loteanu a găsit „înțelegere” la Moscova. Acolo el a cunoscut gloria, și-a împlinit visul de a „cuceri lumea”, dar a avut de suportat și cea mai înverșunată și dureroasă contestare a lucrărilor sale (nu fără motive șovine, credea el) din partea unor spectatori, mai cu seamă după apariția filmului „Anna Pavlova”. Revenit, odată cu perestroika, la Chișinău, i-a nemulțumit pe unii esteți locali prin modul cum a conceput filmul „Luceafărul”. „Nu de boală cruntă a murit Loteanu, ci de lipsa de oxigenul artei”, după ce i s-au respins, „unul după altul, toate proiectele: cinematografice, teatrale, culturale”, consideră Ana-Maria Plămădeală, care își reevaluează unele percepții de atunci.

Din disperare, probabil, Loteanu a încercat să se implice și în politică. Ar fi făcut el și un film romantic despre furtul miliardului sau nu?