Nicolae Negru // După Maria Zaharova, și Valeriu Reniță excită moldovenismul

Semne diacritice

Se pare că lamentațiile Mariei Zaharova, apriga purtătoare de cuvânt a MID-ului rus, care ne tot dă lecții de istorie națională și ne învață cum să ne numim limba pe care o vorbim, au fost auzite la Chișinău. Exercițiile ei de excitare a moldovenismului nostru nu s-au pierdut în van. Ecoul jelaniilor sale s-a materializat săptămâna trecută în două materiale publicistice, apărute în spațiul informațional autohton în aceeași zi, semnate de același autor: Valeriu Reniță, jurnalist, „literat” (îl citez), unul dintre fondatorii primei agenții private de știri – Basa-Press (pe care, se spune, tot el a distrus-o), fost primar de Suruceni și fost consilier prezidențial al lui Voronin.

Un material intitulat „Ultimele zile ale Moldovei. De cine și de ce e subminată statalitatea moldovenească”, a fost publicat de un portal finanțat, după cum vă dați bine seama, de un apărător înfocat al statalității de pe Bâc. Iar cel de-al doilea, sub formă de interviu, a apărut pe un site obscur, finanțat probabil din același buzunar.

Cine subminează „statalitatea”?

Cine credeți că subminează „statalitatea” noastră așa încât Republica Moldova e pe cale să-și dea duhul? Nu, nu de pericolul rus e vorba, nu despre bombardarea Ucrainei vecine și posibilitatea ca rachetele rusești care zboară deja peste capele noastre să țintească și infrastructura critică de dincoace de Nistru, nu la amenințările sistematice ale propagandiștilor și generalilor ruși la adresa Republicii Moldova se referă autorul sus-numit, pericolul dinspre est nu-l interesează deloc, nici nu-l amintește.

Dl Reniță „dezvoltă” teza Mariei Zaharova în legătură cu adoptarea legii care prevede folosirea glotonimului „limba română” în loc de „limba moldovenească”. „Moartea limbii conduce la moartea poporului”, anunță cu inflexiuni funebre „patriotul” literat, regretând că cetățenii nu au ieșit să protesteze atunci când Maia Sandu a promulgat această lege.

E adevărat, se corectează el imediat, „în cazul nostru a fost supusă lichidării doar denumirea limbii, nu și limba ca atare”. Și atunci de unde această dispoziție catastrofistă cu „ultimele zile ale Moldovei”? Nu cunoaște el state înfloritoare ale căror limbă oficială nu coincide cu denumirea statului? Austria, Elveția, SUA... ca să le enumăr pe primele care ne vin în minte. Sigur, cunoaște, dl Reniță este un om umblat prin lume, dar dacă Maria Zaharova se impacientează, o fi obligat și el probabil să se arate alarmat.

Ceea ce mă face să cred că o face din obligație, că materialul său e parte a unei campanii, e faptul că în interviul menționat mai sus Reniță repetă aceeași idee a protestului. De ce a încălecat el atât de subit mârțoaga moldovenismului? Îmi amintesc cu acest prilej că și Basa-Press utiliza cândva sintagma „limba română”, iar dl Reniță nu reacționa pe atunci atât de pesimist, nu considera că astfel împinge Republica Moldova pe un țărm atât de prăpăstios, în neant. Ce s-a schimbat de atunci?

Alarma falsă

Dându-și seama că alarma cu „limba moldovenească” poate părea și este falsă, în condițiile în care se schimbă doar denumirea, nu și conținutul limbii, el respinge perspectiva salvării limbii române, căci, crede el, „însăși România va dispărea în acest cazan euro-babilonean în următorii 50 - 100 de ani”.... „Și noi unde vom fi atunci? Ce va fi cu Moldova noastră și cu moldovenii noștri? De ce ne lăsăm să fim lichidați atât de ușor?", se întreabă el patetic și oarecum bizar, ilogic.

Dacă limba s-ar numi „moldovenească”, ce ar salva-o de la „cazanul euro-babilonean”? Rusia? Dl Reniță consideră că „posibila dispariție a Moldovei și a moldovenilor este.... o consecință a unei afecțiuni mai complexe – moartea culturală, pierderea voinței și dorinței moldovenilor de a continua să se considere parte a națiunii moldovenești”. „Ceea ce se întâmplă acum se numește moartea poporului moldovean. Problema este că tot mai mulți dintre cetățenii noștri, moldoveni, refuză să se identifice ca moldoveni”, precizează el. Cine, când a refuzat? Nu a refuzat nimeni, doar că unii s-au recunoscut și români. Să fie aceasta o tragedie?

Fraza „parte a națiunii moldovenești” sugerează că dl Reniță se revendică de la RSS Moldovenească, căci în cadrul ei partidul lucra din răsputeri să edifice „națiunea moldovenească înfloritoare”, deosebită de cea română. Moldova (întreagă) a lui Reniță e cea botezată de Biserica Ortodoxă Rusă, în persoana Mitropolitului Vladimir, adică fosta RSSM. Ceea ce iarăși ne amintește de Maria Zaharova, care privește Republica Moldova ca pe o construcție sovietică, ce face parte din „Russki Mir” sau „Rusia Istorică”.

Ai noștri și ai voștri

Sigur, lui Reniță îi sunt antipatici unioniștii: și cei din 1859, și cei din 1918, și cei de azi. El îi apreciază pe Ion Creangă („separatist moldovean convins”), Negruzzi, Asachi, Dimitrie Cantemir, nu și pe Eminescu, deși a fost moldovean și el. Și Grigore Vieru nu îi este pe plac, deoarece „nu a fost, din păcate, de partea moldovenilor”, deși îi recunoaște meritele literare și „sensibilitatea moldovenească”. Dintre scriitorii moderni, Ion Druță este citat printre „patronii și părinții spirituali ai moldovenilor”.

Numai că trece sub tăcere faptul că în testamentul său Ion Druță a mărturisit că și-a scris opera în limba română. Ca să nu mai vorbim despre Dimitrie Cantemir, care cu „Hronicul vechimei romano-moldo-vlahilor” poate fi considerat printre primii teoreticieni ai Unirii. Gheorghe Asachi a fondat, în 1829!, primul ziar din Moldova, numindu-l „Albina Românească”, iar Constantin Negruzzi scria, în 1853, poezia „Eu sunt român…”.

Să nu înțeleagă dl Reniță că această tribalizare și împărțire a scriitorilor și oamenilor de cultură români în ai noștri (moldoveni) și străini (munteni, olteni, transilvăneni etc.), după tiparele moldoveniste din perioada sovietică, nu duce nicăieri, este absurd? Pe alocuri, el aberează și manipulează în mod conștient: ,,Când a fost să moară Ion Druță, erau foarte puțini dintre acei care au îndrăznit să spună deschis o vorbă bună despre el. Deși părea mai ușor să o faci, decât atunci când era în viață. Dar știu că sunt mulți oameni de creație, care își dau foarte bine seama de importanța lui în arta și istoria Moldovei. Doar că le este teamă să-și arate pe față recunoștința. Le este frică de reacția Uniunii Scriitorilor din Moldova, de faptul că nu vor mai fi percepuți acolo ca scriitori români". Și necrologul USM la plecarea lui Ion Druță, și participarea președintelui USM, Teo Chiriac, ce ar fi însemnat?

Miorița manipulată

O altă manipulare: atribuirea baladei Miorița exclusiv moldovenilor și antedatarea sa, pentru a ne înscrie în lista neamurilor „străvechi”. „Pașaportul nostru filosofic și religios balada „Miorița” este o epopee populară moldovenească, care nu are seamăn în lume și a apărut în secolul al XIII-lea”, afirmă duios Reniță.

Aceasta ar însemna că moldovenii au apărut până la formarea Moldovei. Numai că știința istorică nu înregistrează numele „moldovean” înainte de apariția Țării Moldovei. Și după apariția ei a fost nevoie de o anumită perioadă ca numele acesta să se nască. Dacă literatul Reniță și-ar fi dat silința, ar fi putut citi în Wikipedia că „Miorița” este răspândită în peste 1 400 de variante, în toate regiunile României, că versiunea baladă datează „de la sfârșitul secolului al XVIII-lea sau chiar începutul secolului al XIX-lea”. Se presupune că Alecu Russo a cules-o în 1846, în zona Vrancei (Munții Soveja). Pentru Mircea Eliade, Miorița poate fi privită ca o „fereastră spre cultura, personalitatea și realitatea românească”.

Dacă moldovenii sunt „neam străvechi”, probabil nici vrâncenii (muntenii) și „ungurenii” (transilvănenii) nu au apărut de ieri-alaltăieri. Pe dl Reniță nu-l mișcă faptul că vrânceanul, ungureanul și moldoveanul se înțelegeau între ei, își pășteau oile pe același „picior de plai”, nu aveau nevoie de traducător, adică vorbeau aceeași limbă, erau același popor. Pentru el nu valorează ceea ce îi unește pe cei trei - limba, cultura, spiritul, geografia, ci ceea ce îi separă, instinctele, viciile umane, egoismul. Din fericire, înaintașii noștri au fost mai înțelepți decât unii moldoveniști de azi.

Reniță detestă Unirea din 1859, dar moldovenii, acest neam „străvechi”, nu au dispărut dincolo de Prut, nu s-au dezis nici de Miorița, nici de alte valori folclorice, culturale, îi prețuiesc pe cronicarii moldoveni, nu repudiază moștenirea literară a lui Creangă, Negruzzi, Asachi sau Cantemir… Nu ar fi logic ca moldovenistul Reniță să pledeze pentru reunirea moldovenilor în cadrul României? Sunt moldovenii de dincolo de Prut mai puțin moldoveni decât noi, cei de dincoace? Dacă nu dorește să intre în contact cu muntenii, oltenii, transilvănenii, bănățenii, dobrogenii, bucovinenii sau maramureșenii (cu care de altfel am conlocuit în Maramureș, înainte de descălecarea lui Dragoș sau cine o fi fost primul maramureșean care a trecut munții și s-a stabilit pe malurile râului Moldova), stai frumușel la Chișinău, nu te silește nimeni să călătorești.

Unirea ni l-a dat pe Eminescu, pe Creangă (da, și pe el), pe Sadoveanu, pe Rebreanu, Coșbuc, Arghezi, Blaga și, da, pe Ion Druță, pe Grigore Vieru, pe Aureliu Busuioc, Vladimir Beșleagă, Vasile Vasilache și mulți alți scriitori basarabeni... Cum ar fi scris ei, dacă nu erau cei 26 de ani de Unire? Ca Ion Cana? Dar și Cana l-a plagiat și l-a imitat pe Creangă.

Graniță între Vieru și Druță

Dar de unde, totuși, la un om modern această fobie provincială, aceste apucături atavice de închistare, de izolarea în peșteră sau în țarcul stânei? Cum poți să tragi graniță politică între Creangă și Eminescu, între Vieru și Druță, între Caragiale și Petru Cărare… Ce am avea de pierdut, din punct de vedere lingvistic și cultural, dacă ne-am afla într-un spațiu lingvistic, cultural, politic, informațional, economic comun al tuturor românilor? Nimic, decât că am ruina astfel visul unora de a restabili pe Prut hotarul URSS.

Fiindcă Reniță susține cu entuziasm menținerea frontierei politice pe Prut, izolarea de ceilalți moldoveni, putem presupune cu destul temei că este o sculă imperială, că intervenția sa publicistică menită să excite moldovenismul nostru e perfect acordată cu evoluările periodice ale Mariei Zaharova. Moldovenismul său nu e cel firesc, natural, folcloric, cultural, ci politic, derivat din anul 1812, legat ca talangă de tancul „Rusiei Istorice” și al „lumii ruse”.

Dacă ne mai lăsăm izolați lingvistic și cultural încă o dată, ca după 1944, așa cum dorește Reniță, vom ajunge din nou, ca în 1989, să vorbim o limbă ce „te strânge în spate” (Nicolae Mătcaș) și, cu certitudine, vom fi obligați din nou (poate chiar la inițiativa lui Valeriu Reniță) să revenim la alfabetul chirilic, ca în țarcul transnistrean.

Ne aflăm în an electoral și nu e de mirare că Reniță anunță apariția unui nou partid politic. „Rostogolirea spre abis mai poate fi oprită”, mai slăbește el în final nota isterică. „Ar putea cred, totuși, să apară, dacă nu a apărut deja, o nouă forță (să fie vorba de încă un partid al lui Șor? – n.n.), care ar lupta deschis și cu multă bărbăție pentru statalitatea moldovenească. Dacă nu va exista această forță cu adevărat populară, care să-i reprezinte pe cetățenii moldoveni, pe noi toți, pe cei care suntem în favoarea statalității Moldovei și care ne identificăm ca etnici moldoveni, atunci zilele noastre sunt cu siguranță numărate”, mai apasă el încă o dată pe butonul alarmei continentale.

Cu o logică nu tocmai ireproșabilă, cu afirmații de probitate îndoielnică, absurde, manipulatorii și patetismul său pare fals. Sâmbătă seara, în troleibuzul 10, un cetățean cu mască, scos din echilibru de propriile gânduri, probabil, se revolta în gura mare pentru că cetățenii nu ies în stradă să protesteze împotriva Maiei Sandu. Nu era clar de ce anume împotriva ei. Urletele sale mi-au amintit de textele lui Valeriu Reniță nu numai prin esența coincidentă confuză, artificială, dar vehementă, umorală a mesajelor provocatoare, destabilizatoare, care, la rândul lor, le repetă pe cele venite de la Kremlin, ci și prin penibilul situației...