Nicolae Negru // Doi ani de război secular

Semne diacritice

S-a ajuns la al treilea an de război în Ucraina, dar impresia e că durează dintotdeauna și nu se va termina în acest secol, că e un fenomen natural determinat de latura agresivă, expansionistă a misteriosului suflet rus. A fost o minune că nu a izbucnit mai demult, că predilecția rușilor pentru „eliberarea” popoarelor vecine și disprețul pentru propriile condiții de viață nu au putut fi manifestate mai devreme, din diferite cauze obiective, legate de conjunctura pe piața petrolului și gazelor naturale.

Ceea ce a început ca o „operație militară specială”, planificată să dureze câteva zile și să se încheie cu înlăturarea lui Zelenski și instalarea unui guvern-marionetă la Kiev, după o paradă a trupelor ruse pe Kreșceatik, s-a transformat într-o confruntare militară de proporții, crâncenă și sângeroasă, cu distrugeri și suferințe umane inimaginabile, a cărui sfârșit nu îl poate întrevedea nici autorul însuși, dat între timp în căutare internațională pentru crime de război, Vladimir Putin.

Dacă în primele zile ale „spețoperației” militare corespondenții de război și propagandiștii Kremlinului jubilau anticipând ocuparea Kievului, zilele trecute ei triumfau pentru că au cucerit în sfârșit, după doi ani de lupte înverșunate, suportând enorme pierderi umane și tehnice, orășelul Avdiivka, o suburbie a Donețkului, aflat la peste 700 de kilometri de capitala ucraineană. Aceasta distanță reflectă în mod simbolic nepotrivirea dintre „socoteala de acasă” și cea de la „târg” a lui Putin.

Ucrainenii i-au dat o lecție de neuitat. Cu ajutor din afară, e adevărat, dar acesta mult sub nivelul necesar și sub potențialul de care dispune Occidentul. Armata ucraineană nu a primit nici pe departe numărul și tipul de armament care există în Occident și putea fi livrat, dar nu a fost din diferite rațiuni de politică internă din SUA și UE. Sacrificiul până la epuizarea fizică, curajul, dârzenia, geniul militar al ucrainenilor merită menționate în primul rând când vorbim despre eșecul răsunător al „celei ce de-a doua armate a lumii” pornite să cucerească Ucraina în câteva zile. După doi ani de război, flota militară rusă s-a împuținat cu o treime și s-a retras din Sevastopol, temându-se să mai iasă în mare.

Afirmațiile lui Putin că „totul decurge în conformitate strictă cu graficul, cu planul” le pot crede doar niște cetățeni pe care admirația pentru idolul lor îi împiedică să gândească de sine stătător. Este evident că Putin s-a pregătit de sancțiuni, dar e greu de crezut că a planificat în an electoral să treacă economia rusă pe picior de război și să cheltuiască o treime din bugetul statului pentru așa-zisa „spețoperație”, pe care el însuși o numește război, dar îi condamnă la mulți ani de închisoare pe cetățenii ruși care procedează ca el.

Și căciulirea sa în fața dictatorului nord-coreean, ca să obțină muniții expirate, și dependența de dronele și rachetele iraniene arată umilitor pentru un stat ce s-a pretins în avangarda umanității, inclusiv în industria militară de pe mapamond.

Acești doi an de război între David și Goliat al timpurilor noastre au scos la iveală carențe serioase în atitudinea și modul de acțiune a Occidentului colectiv, deși mai toată lumea înțelege că ucrainenii se apără nu numai pe ei înșiși, ci și Europa întreagă, care, de altfel, poartă și ea o parte de vină pentru renașterea revanșismului și nazismului rus. Prea târziu și-au dat seama europenii de vest că strategia de „civilizare” a Rusiei prin relații economice și comerț, prin dependența de gazul rusesc este greșită. Abia acum vine, în contextul tendințelor izolaționiste din SUA, înțelegerea necesității de consolidare a capacităților militare ale Europei, așa încât ea să se poată apăra în mod autonom, să nu depindă atât de mult de puterea militară a SUA.

Putin a greșit fatal, arată stupid, irațional, dar se încăpățânează să demonstreze că a avut dreptate. El poate câștiga numai dacă Occidentul îi va permite, dacă NATO, SUA și UE vor accepta să se împace cu agresiunea Rusiei, să-i recunoască cuceririle teritoriale ucrainene și să înceteze a mai ajuta Ucraina. Ceea ce ar însemna ca Occidentul să se sinucidă și să arunce în aer ordinea mondială pe care a construit-o până acum.

Schimbările geopolitice declanșate de Putin, inclusiv aderarea Finlandei și Suediei la NATO, nu vor fi în folosul Rusiei, autoritatea ei în lume a diminuat, nu a crescut, chiar dacă nu toate țările s-au alăturat la sancțiunile occidentale. Genocidul ucrainenilor, pierderile umane pe care le suferă armata rusă sunt pe conștiința lui Putin și, mai devreme sau mai târziu, va plăti pentru aceasta. Nu există ieșire onorabilă pentru el din această situație, din această aventură nebună în care a băgat Rusia mânat de ambiții primitive, de viziuni anacronice, caracteristice secolelor 18-19.

De aceea, războiul va mai dura. Cât? Atâta timp cât Putin e în viață și e la putere. Istoria ne învață că sfârșitul dictatorilor și tiranilor este de multe ori imprevizibilă.

Doi ani de război nu au produs mari schimbări nici în capetele rușilor, nici în capetele politicienilor noștri. Deși Ucraina apără și independența Republicii Moldova, mai există politicieni moldoveni care continuă să fie „neutri”, făcând-o pe naivii, ca să nu condamne agresiunea rusă, așteptând de fapt armata rusă. „Ai noștri sunt aproape”, le spunea Dodon găgăuzilor. Nici războiul hibrid pe care Putin l-a declanșat împotriva Republicii Moldova nu-i determină să renunțe la falsa neutralitate și să înceapă discuții sincere despre apărarea „statalității”. Îi deranjează limba română, iar tancurile rusești – nu. NATO rămâne tabu la Chișinău. Stataliștii noștri s-au dovedit, așa cum se presupunea, niște marionete rusești, niște monștri morali ca Putin și nici măcar nu se mai ascund, mergând in corpore la Moscova, în timp ce de acolo se trage în ucraineni.