De ce tace Bucureștiul, de ce nu trimite pe nimeni?

Semne diacritice

Alegerile europarlamentare din România, cazul Dragnea și anunțatele vizite ale unor soli de la Moscova, Bruxelles și Washington – acestea sunt principalele subiecte politice ale presei de la Chișinău în săptămâna curentă.

În mod ciudat, faptul că PNL a luat cele mai multe voturi, iar PSD cu zece mii mai puține în Republica Moldova a declanșat o stare euforică, triumfalistă în rândurile PPDA. Bătându-se cu pumnul în piept, țopăind, asurzindu-ne cu zgomote de poloboc deșert, Andrei Năstase a proclamat „victorie” europeană pentru formațiunea sa și, presupunem, pentru PAS. De la atâtea „victorii” pe care le-a reputat timp de șapte (sau opt deja?) ani de luptă „infernală” împotriva oligarhiei, Năstase va trebui în curând să-și facă operație de lărgire a pieptului, ca să încapă toate medaliile pe care și le-a aninat. Ne miră lipsa de reacție a tovarășilor săi de partid, a partenerilor săi iubitori de acțiune și solidaritate, printre care sunt oameni talentați, din punct de vedere intelectual și artistic. Ar fi cazul să auzim niște osanale autohtone, dacă nu au timp de ode și apologii proNăstase. Probabil, le e greu să aprecieze la justa valoare mărimea demnității liderului PPDA, așa cum fac „simplii” simpatizanți pe Facebook.

Sau e ușor a fi demn și a spune adevărul față de Plahotniuc și e mai dificil cu demnitatea și adevărul când riști să fii dat jos cu sacii din căruță, nu-i așa? PNL a luat cele mai multe voturi în Republica Moldova, dar și PMP a obținut 30 la sută, cu doar două mii și ceva de voturi mai puțin decât liberalii, ceea ce ar însemna un mare minus pentru Năstase, dacă e să luăm în serios lauda lui de sine. Iar PSD niciodată nu s-a bucurat de simpatia alegătorilor români de dincoace de Prut, din motive cunoscute, despre care s-a mai vorbit, așa că am epuizat tema.

E nițel comică și încercarea acumiștilor de a dezlega „misterul” mobilizării alegătorilor din România. „De ce România a putut și (Republica – n.n.) Moldova nu?” - se întreabă, în stil bombastic, năstăsian, cu pretenții apostolicești, unul dintre ei, citat de Radio Europa Liberă. (Stilul pompos, patetic, pretenția apostolatului pare să fie o „molimă” care răpune tot mai mulți acumiști.) Și găsește imediat răspunsul: intelectualii, oamenii de cultură, care nu au făcut munca politicienilor de a-i mobiliza pe alegători și nu i-au sprijinit pe cine trebuie sunt de vină că (Republica) Moldova nu e în rând cu lumea. Până la urmă au fost identificați și doi „trădători” notorii: Nicolae Botgros și Nicu Țărnă. Mai pe scurt, cum zice colegul nostru Constantin Cheianu, dacă nu ești cu Năstase, ești împotriva binelui.

Însă nu e adevărat că Republica Moldova nu „a putut”! A putut”, în 2009, dar s-a cam dezamăgit, ați uitat? Iar cine se frige cu ciorbă suflă și în apă rece. Există vreo garanție că „salvatorii” de azi, făcuți de televiziuni, nu vor fi la fel de hrăpăreți, ticăloși, obtuzi ca cei din 2009?

Poate intelectualii și oamenii de cultură nu au pe cine sprijini? Poate tinerii proeuropeni nu au ieșit la vot pe 24 februarie, fiindcă vor să voteze politicieni europeni, nu „țambaliști” care cochetează cu Putin, cerșindu-i sprijinul pentru „dezoligarhizarea” Republicii Moldova? În loc să caute țapi ispășitori, acumiștii ar face bine să se uite în oglindă, ca să explice mult mai exact de ce s-a putut dincolo de Prut și nu s-a reușit dincoace.

xxxx

De ce vin la Chișinău solii Moscovei, Bruxelles-ului și Washingtonului? La această etapă sunt posibile doar niște speculații și s-a speculat destul. Am făcut-o și noi pentru Ziarul NAȚIONAL, ieri.

De ce tace Bucureștiul? – aceasta-i o întrebare nu mai puțin interesantă. De ce nu trimite pe nimeni la Chișinău să influențeze crearea unui guvern? Fiindcă Bruxelles sau Washington îi reprezintă interesele sau fiindcă are încredere în Plahotniuc?