Cum „Ziua Pobedei” mănâncă „Ziua Europei”

Semne diacritice

A scrie despre evenimentele din 8 și 9 mai de la Chișinău e ca necesitatea de a te spăla după o ceremonie lungă, obositoare, falsă.

În mod normal, ar fi fost suficient să-i pomenim pe cei căzuți în război, de o parte și de alta a liniei frontului, pe care nu ei au trasat-o, dar nimic normal, firesc, simplu nu pare să fie posibil în condițiile noastre. Spălați pe creier, lipsindu-ne memoria, pietatea, decența, ne lăsăm atrași într-o orgie militaristă, șovină, antioccidentală. În loc să-i deplângem pe cei sacrificați pe altarul „victoriei”, facem apologia mașinii militare sovietice, defilăm cu simbolurile imperiale, sub privirea șmecherească a lui Iosif Vissarionovici Stalin.

Ziua în care trebuie să blestemăm războiul s-a transformat într-o competiție belicoasă, în isterie patriotardă și show propagandistic, într-un „paște al blajinilor” cu marșuri, steaguri și panglici „colorado” cât mai lungi (cei de la Taraclia se laudă că au desfășurat cea mai lungă panglică colorado și cea mai mare copie a „Drapelului Victoriei” din lume). Cu trecerea anilor, numărul veteranilor pare să crească, de parcă au stat undeva ascunși, în rezervă, și ies acum împovărați de ordine și medalii. Paranoia „pobedei” nu are limite, ia proporții monstruoase, sunt atrași tot mai mulți copii, îmbrăcați în uniforme militare sovietice, ei sunt puși să sperie Europa cu un nou marș spre Berlin.

„Ingenioasa” idee locală, a PD, de a prinde doi iepuri dintr-o lovitură, sărbătorind și „Ziua Europei” și „Ziua Victoriei”, e o manifestare evidentă de schizofrenie moldovenească, a tradiționalului efort mioritic de împăcare a lupului cu oia și a caprei cu varza. „Ziua Victoriei” mănâncă în mod evident „Ziua Europei”, o înfulecă! Piața Marii Adunări Naționale este pusă la dispoziția unor interpreții propagandiști ruși (demonstrând astfel că legea antipropagandă este de fapt un simulacru), de parcă nu ne putem deplânge morții fără ei. Sărăbătorim „eliberarea” și „victoria” în condițiile în care trupele ruse încă nu au plecat acasă și nici nu au de gând să plece.

Ironia sorții - și UE, ca să nu deranjeze Rusia, instituie pentru moldoveni, în involuntară derâdere, o zi a Europei aparte, nu de 9, ci 12 mai. După ce avem două Crăciunuri și alte câte două sărbători ortodoxe, vom avea și două zile ale Europei.

Problema până la urmă e una personală, de conștiință și de percepție. În perioada războiului, tatăl meu, Mihail Negru, a fost ostaș al Armatei Române, într-o unitate de artilerie antiaeriană, păzind sondele petroliere de la Ploiești. După 23 august 1944, ostașii basarabeni din unitatea lor și din alte unități vecine au fost adunați și li s-a spus că vor merge acasă, în Basarabia. Au mers pe jos, săptămâni în șir, încolonați și flancați de soldați sovietici, oprindu-se să înopteze în localitățile întâlnite în cale. Când au trecut Prutul, pe la Albița-Leușeni, așteptau să fie eliberați, ca să plece la casele lor, dar nu li s-a permis să iasă din coloană, li s-a ordonat să-și continue calea. Într-o seară, au ajuns în satul Vorniceni, denumire care se va întipări în memoria tatei pentru toată viața. Acolo, soția președinelui sovietului sătesc le-a spus că sunt duși la gara Bucovăț, unde vor fi încărcați în vagoane și mânați în Rusia.

„Fugiți!” – i-a îndemnat ea. Au fugit numai doi, tata și un prieten de-al său dintr-un sat vecin, Roșietici. Ajutați de o țigancă, ziua s-au ascuns în stufăriș, pe maul unui iaz, iar noaptea și-au continuat drumul. Au mers doar pe întuneric, câteva săptămâni, făcând peste o sută de kilometri. Aproape un an, tata a stat ascuns, în diferite locuri, în împrejurimile satului, „revenind” acasă la câteva luni după sfârșitul războiului. Dar a meritat să riște. Niciunul dintre consătenii care se aflau în acea coloană nu s-a întors și nu s-a aflat nimic despre soarta lor. Tata nu a scăpat de Siberia, dar a fost deportat în alte condiții, cu soția și trei copii, și s-a întors.

El mi-a povestit această istorie foarte târziu, după prăbușirea URSS, când faptul că a luptat în rândurile Armatei Române și că a fugit de „eliberatori” nu mai constituia un delict.

Ziua de 9 mai pentru mine e ziua în care lumea ar fi putut să deplângă, în lipsa mea, pierderea tatei și să sărbătorească „pobeda” lui, dacă el nu ar fi avut curajul să evadeze din ghearele „eliberatoare” ale armatei sovietice. Fiecare dintre noi are o istorie personală, să o spunem lumii, să nu-i lăsăm pe dodoni să ne amețească cu votcă ideologică stalinistă și să ne hrănească cu conserve propagandistice scoase din depozitele militare ruse. Dacă pretindem că ne integrăm în Europa, trebuie să ne comportăm europenește. Ziua Europei să fie Ziua Europei.