Jurnaliștii, de la „câini turbați” la „câini vagabonzi”

Semne diacritice

Vă aminiți, stimați cititori, ce scandal răsunător a izbucnit la începutul anului 2010, după ce Ion Muruianu, aflat atunci în fotoliul de președinte al Curții Supreme de Justiție, i-a numit pe jurnaliști „câini turbați”. Chiar mai mult decât jurnaliștii s-au simțit ofensați politicienii ajunși la putere pe valul protestelor din aprilie 2009, interpretând atacul respectiv la adresa presei ca un atac împotriva lor și a „integrării europene” pe care o anunțaseră, creând prima Alianță cu acest nume. Era un prilej în plus de distanțare de „epoca” guvernării comuniste, care ținea jurnaliștii „sub control”, dar și un bun pretext – de ce am ascunde-o – pentru a se încerca înlocuirea lui Muruianu cu altcineva mai loial lui Filat, Plahotniuc sau Ghimpu, în funcție de algoritmul partajării instituțiilor statului.

Au trecut „doar” șase ani de atunci și aceiași politicieni care săreau în apărarea „câinilor turbați” scăpați din „lesa” comunistă după „revoluția twitter” dau azi în presă cu piciorul, ca într-un câine vagabond, jigărit, anemic, fricos. Și presa tace! Legea privind Autoritatea Națională de Integritate, care va înlocui vechea Comisie Națională de Integritate, nu mai obligă noua structură să fie atentă la ce publică mass-media și să se autosesizeze atunci când acestea dezvăluie informații care nu coincid cu declarațiile de avere ale deputaților, miniștrilor etc.

Iar dacă nu este obligată să se autosesizeze, ANI poate, în funcție de interesul „coordonatorului executiv” sau chiar al inspectorului de integritate, să ignore materialele din presă, să nu răspundă la ele sau să le „observe” selectiv. Justificarea ministrului Justiției, Valdimir Cebotari (citat de moldovacurata.md), este atât de „inocentă”, încât te întrebi dacă nu cumva o face pe prostul: În mass-media „apar articole la comandă”, „nu se respectă... paritatea de opinii sau echidistanța”, „presa se de-credibilizează împreună cu clasa politică” și „nu mai poate deveni o sursă veridică de informare”. Din această cauză, CNI ar fi fost nevoit să depună un efort suplimenetar, verificând informații care nu s-au adeverit, deplânge ministrul Justiției soarta funcționarilor de la CNI. O fi muncit ei cumva în afara orelor de lucru?

Evident, nu putem nega că în presa noastră se scriu și articole la comandă, că există jurnaliști-mercenari, propagandiști, că credibilitatea mass-media e în scădere. Dar, cu toate acestea, se află printre primele trei instituții, după biserică și primării, care se bucură de cea mai mare încredere din partea cetățenilor Republicii Moldova. Problemele de credibilitate ale presei nu sunt mai mari decât ale CNI-ANI, CSM, CSJ și ale justiției în general. Cu complicitatea judecătorilor s-au spălat miliardele rusești, iar cu complicitatea procurorilor s-a furat miliardul din rezervele BNM. În cazul acesta, de ce nu am ignora și deciziile judecătorești? Și, în general, de ce nu am închide toate instituțiile statului, începând cu Procuratura Generală, CNA, SIS, armata, poliția, băncile, fiindcă toate sunt mai puțin credibile decât mass-media, dacă e să... credem sondajelor. Dar ar trebui să ne dezicem și de sondaje, căci multe din ele par a fi supte din deget.

De fapt, nu partizanatul presei deranjează. Cauza adevărată de ce Plahotniuc și Ghimpu, care stabilesc împreună agenda majorității parlamentare, dau cu piciorul în presă e alta: în ultimii ani, cu ajutorul financiar al UE, al SUA, presa din Republica Moldova și-a dezvoltat un braț investigativ puternic, penetrant. În pofida opacității instituțiilor de stat, jurnaliștii noștri de investigație (uneori în cooperare cu colegii lor de peste Prut, dar și din Ucraina) scot la lumină schemele tâlhărești, afacerile tenebroase, „spălătoriile” de bani murdari, averile, palatele ascunse ale guvernanților, ale liderilor politici, procurorilor, judecătorilor etc., împiedicându-i astfel să profite în voie de faptul aflării lor la putere.

Și ministrul Justiției, Vladimir Cebotari, are motive personale să marginalizeze presa de investigație, care a „îndrăznit” să se ia de afacerile familiei sale. Și, desigur, furtul miliardului ar fi putut fi preîntâmpinat dacă instituțiile statului nu ignorau dezvăluirile presei cu referire la Banca de Economii. Presa de investigație este durerea de cap a „proeuropenilor” noștri, durere pe care nu o avusese regimul comunist. Noua lege cu privire la ANI, modificată pe ascuns, reflectă teama și panica unei puteri corupte, care și-a pierdut instinctul de autoconservare.