Ion Hadârcă şi triumviratul PLR

Semne diacritice

Schisma din cadrul Partidului Liberal, anunţată la 12 aprilie 2013, s-a încheiat ieri în modul cel mai simplu, „tradiţional”: prin constituirea unui nou partid – Partidul Liberal Reformator.

De acum înainte vor exista pe scena noastră politică două partide cu doctrine şi programe similare, ambele urmărind obiectivele integrării în Uniunea Europeană şi NATO, construind relaţiile cu România în baza faptului că populaţia majoritară din R. Moldova este parte a poporului român.

Scindarea PL, în linii generale, pare o consecinţă a crizei politice prin care a trecut R. Moldova la începutul acestui an, după vânătoarea fatală din Pădurea Domnească. Atunci a fost pusă la încercare nu numai trăinicia AIE, dar şi a partidelor componente. PL nu a rezistat unui viraj brusc. Ghimpu şi-a supraapreciat capacităţile, nu a avut suficientă autoritate ca să-şi poată permite o manevră riscantă.

„Ruperea rândurilor” s-a produs după o vizită la Bruxelles, când Ghimpu s-a întors cu ideea surprinzătoare a retragerii de la putere, luând decizia de a nu mai participa la negocierile de formare a unui nou Guvern în frunte cu Vlad Filat. Alarmaţi de pericolul unor alegeri anticipate şi posibilitatea reveniriri comuniştilor la putere, pe care o prevestea Ghimpu, un grup de 7 (din 12) deputaţi, câţiva miniştri şi viceminiştri, mai mulţi preşedinţi de organizaţii teritoriale (15) ale PL au ieşit cu o declaraţie în care pledau pentru continuarea participării la guvernare şi cereau convocarea unui congres extraordinar, ca să pună în discuţie reformarea partidului şi schimbarea preşedintelui. Deşi propuneau înlocuirea sa cu Chirtoacă, disidenţii au găsit pentru Ghimpu şi cuvinte de apreciere la capitolul „experienţă”, calificându-l drept „unul dintre liderii marcanţi ai mişcării de eliberare naţională”.

Însă intenţiile lor de păstrare a unităţii partidului nu au fost apreciate. Considerând că atentează la „munca” sa, declarându-i trădători, Ghimpu a barat pe toate căile orice încercare de a-i întruni pe liberali în congresul dorit de reformatori, demonstrând astfel că se teme de pierderea postului şi nu riscă să-şi încredinţeze soarta membrilor de partid. Într-un manifest, lansat pe 8 mai, disidenţii nu l-au mai menajat, denunţând „cultul propriei persoane, impus în partid într-o manieră autoritară, intoleranța față de alte idei și opinii, luarea în mod unilateral a deciziilor, utilizarea unui discurs deplasat, pigmentat cu expresii pline de ură și recrudescență, improprii dialogului politic civilizat”, care „au creat mari probleme de comunicare ale partidului cu presa, cu societatea și partenerii de guvernare”.

Liberalii-reformatori au salvat cursul european al R. Moldova, dar nu şi partidul din care au făcut parte. Eşecul lor este şi un eşec al democraţiei interne din PL. Noul partid poate fi considerat unul din foarte puţinele, dacă nu singurul din R. Moldova, care apare dintr-un impuls democratic, pluralist, de respingere a dictaturii, a unui mod de organizare de „tip SRL” a vieţii de partid.

Ascultând discursurile înflăcăraţilor delegaţi din raioane, recunoscând în sala congresului pe unii foşti membri activi ai Frontului Popular, ai unor partide democratice, proeuropene, m-am gândit la pierderea serioasă pe care a suferit-o PL. Cu cine a mai rămas Ghimpu?

Fiindcă nu este proiectul personal al cuiva, grupul reformatorilor s-a lovit din start de dificila problemă a liderului. Acest rol i-a revenit lui Ion Hadârcă întâmplător, el fiind preşedinte al fracţiunii parlamentare a PL. Primul preşedinte al Frontului Popular a revenit în politică graţie lui Ghimpu, după succesul PL în alegerile municipale din Chişinău. Ghimpu fusese cândva un fel de „aghiotant” benevol al lui Hadârcă şi îl credea „inofensiv”, îl cunoştea ca pe o persoană lipsită de ambiţii şi de abilităţi de lider, preocupată mai mult de moştenirea sa literară, decât de cariera politică. Se pare că tocmai lipsa de „ambiţie” a fost apreciată de colegii săi din PLR drept un avantaj. În mod paradoxal, Hadârcă a fost ales preşedinte, fiindcă nu se manifestă ca un lider obişnuit, ca un tribun, este reflexiv, discret, politicos, nu ni-l putem imagina făcându-şi loc cu coatele ca să ajungă în faţă.

Acum el va trebui să se „reformeze” în primul rând. Căci preşedintele, fiind „faţa” partidului, trebuie să inspire şi să mobilizeze, de el în primul rând depinde succesul electoral. Probabil, colegii săi nu mizează că se va schimba prea mult, de aceea a fost introdusă instituţia de copreşedinţi, responsabili de anumite domenii. Ana Guţu şi Oleg Bodrug trebuie să adauge plusul de „vizibilitate” şi de abilităţi organizatorice care îi lipsesc lui Hadârcă.

Oleg Bodrug este un bun organizator (s-a văzut şi în modul de organizare a congresului), dar şi mai puţin tribun şi orator, decât preşedintele ales. Prin urmare, Anei Guţu îi revine să reprezinte faţa „vorbitoare”, înflăcărată a PLR. E un rol, pe care l-a jucat şi până acum. Aşadar, surpriza despre care vorbeau liberalii-reformatori până la congres e lipsa totală de surprize.