Dumitru Fusu, pe acoperișul teatrului

Semne diacritice // Când a simțit că lucrurile nu mai merg în teatrul „colectiv”, a plecat să-și caute propriul rost, a luat calea pionieratului cultural, înființând „Teatrul unui actor”

Astăzi vom da „blidele” politice la o parte și vom vorbi despre Dumitru Fusu, care ne-a părăsit marțea trecută, ca într-o piesă cu final tragic, scrisă pe măsura talentului său. Deși nu a fost politician, liderii noștri interesați ar fi avut ce învăța de la el, în primul rând, firescul care ne apără de ridicol, obișnuința de a gândi, demnitatea, și mai rară, al cărei sens îl înțelegem mai bine învățând să ne stăpânim. Era, a spus și Sandu Grecu, un artist total, actor de excepție, cânta, picta, scria poezii, își monta spectacolele, dar nu rupt de realitate, ci atent, sensibil la ceea ce se întâmplă în jurul său, în societate. Idealist, dar nu imitativ, nu livresc, ci „organic”, activ, întreprinzător, încerca să trăiască precum gândea. Când a simțit că lucrurile nu mai merg în teatrul „colectiv”, că atmosfera devine sufocantă, că stagnează, a plecat să-și caute propriul rost, a luat calea pionieratului cultural, estetic, înființând „Teatrul unui actor”.

Mi-l amintesc recitind din Shakespeare, în sala mică a Filarmonicii, îmbrăcat în veston, încheiat la toți nasturii, părea un misionar venit din altă lume, un vizionar predicând texte „transfrontaliere”, universale, pentru a-i înnobila, a-i uni pe oameni. Chișinăul fiind un sat mare, drumurile amatorilor de teatru, de literatură, se intersectau pe atunci inevitabil. Într-o zi, mă surprinse, adresându-mi-se ca unui cunoscut, ca unui confrate. S-a nimerit să locuim un timp în vecinătate, la Ciocana, uneori mergeam împreună spre casă și discutam în fața blocurilor noastre. Era o legendă vie, accesibil ca un înțelept. Avea oroare de ceea ce numea el folclorism, de închistare provincială, își stabilise propriile reguli de viață, pe care unii le credeau ascetice, fiind de fapt o formă de escapism dintr-o societate ce își pierdea reperele spirituale, echilibrul.

Putea fi întâlnit deseori pe strada 31 August 1989 sau București, unde își căpătase, în sfârșit, sediul „Teatrul unui actor”, după proclamarea independenței. Nu s-a implicat în politică, nu a candidat, după câte știu, la nicio funcție, însă observa cu agerime mișcările de pe scena noastră politică. Festivalurile internaționale „One Man Show”, pe care le organiza periodic, îl puneau în relație directă cu politicienii și reprezentanții puterii și nu întotdeauna punctele noastre de vedere asupra lor coincideau. Dar avea suplețea, flexibilitatea celui care cunoaște mai multe și vede mai profund.

Mi s-au întipărit în minte două situații din viața sa actoricească, de la începutul carierei. Le-am aflat de la foștii săi colegi de la Teatrul „Luceafărul”, adunând, împreună cu fiul său, actorul, regizorul Mihai Fusu și actorul Igor Caras, materiale pentru spectacolul „Actorul-Crap”. Echipa teatrului se întorcea de la Ruseştii Noi, pe un drum de țară… Era trecut de miezul nopții, ploua torențial, autobuzul prinse să patineze, se opri, în jur - întuneric beznă, actrițele intrară în panică… Calm, Dumitru Fusu luă brațul de crizanteme primit de la spectatori, ieși în ploaia vijelioasă şi, luminat de faruri, arunca floare după floare sub roţi. Autobuzul se mișcă înainte, actorul continuă să arunce flori, până trecură de segmentul gloduros.

Cel de-al doilea episod este în legătură cu decernarea titlului de „artist emerit”. Fiindcă Dumitru Fusu refuza să meargă la Ministerul Culturii să-și ridice diploma, reprezentantul ministerului veni la teatru, ca să o înmâneze destinatarului la locul de muncă. Văzându-l, Fusu fugi, însă funcționarul, mânat, probabil, de simțul datoriei, se luă după el. Fusu urcă pe scară până pe acoperiș, funcționarul, cu mapa, veni din urmă. Oricât a insistat trimisul ministrului, Fusu, pe acoperiș, a rămas ferm pe poziții, spunând „nu”, fiindcă își încălca principiile dacă lua distincția.