06:01:46 14.07.2024
Stiri

MĂRTURII despre foametea organizată de sovietici în Basarabia (II): „Prin împrejurimi - o mulțime de cadavre, pe alocuri mâncate de oameni, ori de animale, nu se știe adevărul. Nu avea cine-i îngropa, fiindcă cei vii erau mai mult morți decât vii”

Actualitate 24.04.2024 16:51 Vizualizări1865 Autor: Irina Nechit
MĂRTURII despre foametea organizată de sovietici în Basarabia (II): „Prin împrejurimi - o mulțime de cadavre, pe alocuri mâncate de oameni, ori de animale, nu se știe adevărul. Nu avea cine-i îngropa, fiindcă cei vii erau mai mult morți decât vii”



Cum a trecut foametea prin viața dumneavoastră? Ce v-au povestit părinții, bunicii despre foametea din 1946-1947?
La aceste întrebări ne răspund oameni de cultură, universitari, personalități ale vieții politice din Republica Moldova

Mult necaz au îndurat și multe lacrimi s-au vărsat în sudul Moldovei odată cu venirea eliberatorilor. Păcat că oamenii de azi au memoria scurtă”.

CITIȚI și MĂRTURII despre foametea organizată de sovietici în Basarabia: „Sătenii mergeau prin sat ca niște umbre fantomatice. Deseori, se prăbușeau la pământ și rămâneau întinși pe jos. Mai târziu venea cineva din familie să-i ridice. Dacă venea…”






Boris Cremene, actor, consilier al Ministrului Culturii al Republicii Moldova, șef de cabinet: „Bunicii au vândut lucruri scumpe pe un pumn de mălai”

„Bunicii mei au fost oameni înstăriți și pentru că bunicul a murit pe front în detașamentul de dușmani ai poporului, iar bunica avea două fete și era văduvă, i-au lăsat vaca și mai avea cinci oi ascunse, asta era o sursă de supraviețuire.

Au mai vândut și lucruri scumpe pe un pumn de mălai, argintărie, covoare și accesorii de aur. Odată, mămica ne-a povestit cum prindeau vrăbii și făceau un fel de gulaș din lobodă și rădăcini tinere de copac cu vrăbii.

Într-o bună zi, eu cu fratele meu am prins 12 vrăbii și mămica ne-a făcut mâncarea foametei – ni s-a părut tare gustos. Pe ai mei i-a salvat inventivitatea de la moarte”.







Radmila Popovici, poetă: „Pe vremea foametei oamenii mâncau lături, de rând cu animalele”

„Mi-amintesc cum bunica ne dojenea atunci când ne alintam la masă și repeta, mâhnită, că nu știm noi cum e să nu ai o bucată de pâine și cum mâncau ei, pe vreme de foamete, lături, de rând cu animalele. Apoi se oprea din ocară și privea în gol, de parcă ar fi revăzut în minte coșmarul.

Cel care n-a trăit asemenea grozăvii n-are cum să-i înțeleagă pe cei care ajungeau să împartă firimituri. Să ne amintim de vorbele din popor: Cel sătul nu-l înțelege pe cel flămând, așa cum Cel nebătut nu-l înțelege pe cel bătut. Războiul din Ucraina demonstrează de doi ani acest lucru. Mă gândesc cu strângere de inimă la viitor, dacă răul nu va fi oprit. Istoria poate să se repete și aceasta sperie, doare, oripilează”.






Vitalia Pavlicenco, fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova: „Nu pot călca în picioare fărâmele de mâncare”

„Și eu, și soțul meu Sergiu (Sergiu Pavlicenco, cunoscut profesor universitar, savant filolog – n. red.) am crescut fără tați – această durere ne-a însoțit toată viața.

Eu l-am apucat în viață pe bunicul meu matern, învățător la Aluniș, județul Bălți, dar mama a locuit, după căsătorie, împreună cu bunica mea paternă, care l-a pierdut pe soțul ei luat de ruși pe front la 16 aprilie 1945, de unde nu s-a întors. Pe monumentul din satul meu natal Grinăuți, de unde e și scriitorul Spiridon Vangheli, pe care mama mea, Agafia Vangheli, cu studii de profesoară făcute la Iași, l-a învățat, este grevat numele bunicului meu Gheorghe Vangheli, agronom cu studii.

Astfel, mama, tata, tineri de tot, cu bunica și surioara mea au trecut prin foamete fără a avea alături un umăr de bărbat mai în putere. Sora mea Silvia s-a născut în anul 1947. Eu - peste 6 ani...

Despre foamete și deportări se vorbea în copilăria mea în șoaptă sau deloc. Oamenii se temeau. Născută fiind în 1953, iar cu cinci luni înainte de aceasta fusese omorât tatăl meu, eu am început să pricep esența vieții abia prin anii '60-70. Atunci mama a început să ne vorbească despre sărmanii săteni umflați de foame, care mâncau ce mai păstraseră din urluiala pentru animale, amestecată cu troscot -făceau turte din urluială cu troscot, despre jalea din sat și cum se auzea în fiecare zi cine a mai murit.

Ceea ce mai țin minte e că, fiind învățători, părinții se pare că primeau un fel de tain, i se spunea paiok (паёк), pentru a nu muri de foame. Dar e greu să redau starea sufletească a mamei care îmi spunea, plângând, cum se chinuia să împartă din acel puțin la cât mai mulți, având și ea un sugaci.

Eu de atunci am educat-o pe fiica mea și îmi educ nepoțelele, care sunt nemțoaice, dar învață la Chișinău, adică trăiesc la noi, la bunici, să prețuiască mâncarea, să nu lase în farfurie, să nu facă firimituri, să le strângă, dacă le fac, și să le dăm la păsări și animăluțe. Nu pot călcă în picioare fărâmele de mâncare, pentru că mama și bunica îmi spuneau că pâinea e sfântă și oamenii au suferit cumplit din cauza foametei. Ca să închei, aș adăuga că nu voi uita starea morală a unor prieteni scriitori atunci când reușeau să strecoare, în scrierile lor, rânduri despre foamete și deportări, căci cenzura sovietică era vigilentă...

Și în viața de după căsătorie am dus-o foarte greu mulți-mulți ani, până ne-am pus cu soțul încet-încet pe picioare. Dar asta e deja altă poveste...”.






Mihai Țăruș, pictor: „Unii plecau spre Polonia să vândă covoare, mulți nu se mai întorceau”

„Foametea, din spusele mamei, a fost ceva îngrozitor. Lumea umbla năucă pe străzi fiind înfometată. Șansa familiei noastre a fost aceea că mama era vânzătoare la cooperativa (magazinul) satului. Era situat chiar la noi în casă și oamenii veneau pentru o lingură de sare, pentru un pumn de făină. N-aveau cu ce plăti, mama le dădea așa pe gratis cât putea.

Unii din sat plecau spre Polonia luând cu ei covoare și alte lucruri de preț ca să le schimbe pe mâncare. Mulți nu se mai întorceau, fiind jefuiți pe drum sau mureau mâncând dintr-o groapă cu resturi.

Tata, bunelul și alte rude s-au dus la Chișinău, în sat nu aveai unde lucra. El venea o dată pe săptămână sau și mai rar acasă, la Sinești, cu un sac de pohlibancă, pâine din secară, altceva nu avea ce aduce.

Când a văzut mama care e povestea, ne-a încărcat pe toți patru copiii într-o căruță și ne-a dus la Chișinău, lăsând în sat casa și tot ce avea în ea. În Chișinău era suportabil. Mama povestea cu multă emoție și durere despre acele timpuri”.






Elena Chioibaș, actriță, Irlanda, R. Moldova: „La canton vagoanele crăpau de zecile de mii de tone de cereale care erau duse spre răsărit”

„Scurtele povestiri ale părinților și ale bunicilor despre anii foametei au rămas întipărite în mintea mea pentru totdeauna. În primăvara anului 45, când soarele devenea tot mai stăpân peste pământ, cuzenii (oamenii din satul natal al Elenei Chioibaș, Alexandru Ioan Cuza, raionul Cahul – n.red.), la orice mică adiere a vântului, au început a simți un miros greu. Bunicul a zis că dealul e plin de oameni morți: și români, și ruși, și nemți, lume de peste lume…

Atunci a început a bântui tifosul. Tot așa a fost și în anul 1947, numai că oamenii mureau de foame. Prin împrejurimi era o mulțime de cadavre, pe alocuri mâncate de oameni, ori de animale, nimeni nu mai știe adevărul. Nu avea cine-i îngropa pe cei decedați, fiindcă cei vii erau sleiți de puteri, umflați, bolnavi, mai mult morți decât vii. Mulți înfometați încercau să ajungă la canton, unica lor speranță. Aici puteau găsi niște grăunțe rămase din vreun sac rupt sau după plecarea trenului.

Bunicul meu avea un frate, Velicu Mincu, care era contabil, lucru mare pe atunci și unicul cu școală făcută la români, specialist fără de care puterea sovietică nu se putea descurca. Velicu a fost numit economist la canton. Puținul pe care l-a putut negocia a fost ca și frații lui să poată munci acolo. La canton vagoanele crăpau de zecile de mii de tone de cereale. Erau păzite până când erau agățate de locomotivele care țineau drum spre răsărit. Erau bine păzite, iar dacă la unul dintre ai noștri în buzunar găseau un pumn de grâne, era împușcat pe loc ori bătut de se ruga să moară, zicea bunicul.

1946 a fost un an mănos: grâu, porumb, mei, oi, capre, vaci… Niciun cât de mic semn că iarna care vine vor mânca scama din buzunarele sorțului bunicii. La ambii bunici sub case au fost săpate gropi în care au mai ascuns câte ceva. Tata, un copil de 14 ani, avea grijă de mama lui firavă, bolnavă de tifos, de Nuța și Lisandru, cu mult mai mici ca el, pe când bunicul Petrea muncea zi și noapte pentru un pumn de te miri ce… Noi, aici la graniță întotdeauna am fost considerați periculoși, români, trădători și, ca să supraviețuim, trebuia să fim mai cuminți decât cei din alte părți. Te ridicau prin surprindere. Doar dacă aveai noroc, îți șoptea cineva și reușeai să te ascunzi, zicea butu Petrea, lăsând în jos ochii de un albastru ca al cerului.

Bunicii mamei au stat ascunși o perioadă într-un beci la Bolgrad, unde i-a adăpostit un văr de-al bunicului, doctor, unicul doctor rămas acolo, pe care sovieticii l-au pus în slujba lor, șantajându-l mereu cu deportarea. Rușii veneau mai întâi la casele familiilor înstărite, la indicațiile lui Zaharca, un consătean, apoi li s-a părut puțin si au început să scotocească prin tot satul.

Mare jale era prin părțile noastre, zicea bunica. Cocea pâine din măduva bețelor de floarea-soarelui, unii mâncau păsări zburătoare, broaște… sarmale cu carne de chițorani - șoricei de câmp… Mulți se umflau de foame… mureau… O mamă și-a mâncat copiii… Tifosul a revenit. După ce familiile noastre au fost rupte în două, ziceau bunicii mei, după ce am văzut Prutul roșu, când nemții se retrăgeau, când rușii împușcau de pe o parte, iar românii de pe cealaltă, de au ajuns somnii cât căruța de mari mâncând cadavre, au venit rușii și au uitat să plece, ne-au pus capacul, au ajuns stăpâni în țara noastră. Cu lacrimi în ochi povesteau, dar la insistența noastră. Niciodată nu au adus de bună voie vorba despre război, foamete.

Mult necaz au îndurat și multe lacrimi s-au vărsat în sudul Moldovei odată cu venirea eliberatorilor. Păcat că oamenii de azi au memoria scurtă”.







Stiri relevante

Parteneri
Descoperă
Punct de vedere NAȚIONAL
12.07.2024 09:18 Nicolae Negru Nicolae Negru // Loialitatea lui Alex...

08.07.2024 09:09 Nicolae Negru Nicolae Negru // Krasnoselski se plân...

05.07.2024 09:13 Nicolae Negru Nicolae Negru // Va dispărea Republic...

Abonament
Abonează-te pentru a fi la curent cu ultimele știri
Sondaj
Cum veți vota la referendumul care va avea loc în toamna anului 2024 în R. Moldova?
Prietenii noștri

Widget cu noutăți la tine pe site

Ziarul Național 2013-2024. Toate drepturile sunt rezervate

Despre noi Publicitate News widget RSS Contacte Developed by WebConsulting.md